vineri, 23 iunie 2017

TERAPIE NARATIVĂ


Şleauri înzăpezite

Magia vieţii la ţară este, dacă nu o iluzie întreţinută de oameni crescuţi la oraş, cel puţin o ficţiune culturală proprie societăţilor disfuncţionale. Literatura, filmul, muzica, pictura, mai nou televiziunea aşa-zis documentară - toate propagă ideea că a trăi din munca pământului, într-o aşezare cât mai depărtată de centrele civilizate înseamnă şi aduce o bucurie fără egal. Sunt destui orăşeni cu situaţie bine definită în mecanismul statului, care cumpără şi dezvoltă proprietăţi rurale, productive, întreţinute însă de lucrători aproape anonimi. Cu ce preţ şi în ce măsură sunt sprijinite din venituri extra-agricole, asta nu prea se spune, nici nu se bagă în seamă de obicei. Exemple din rândul fostei „clase burghezo-moşiereşti” (vorba marxistului) se găsesc în zilele noastre post-revoluţionare. Ba avem şi ceva oarecum inedit - vezi investiţiile prinţului Charles, moştenitorul tronului Marii Britanii, într-o comună din Transilvania. Un exemplu am şi-n satul meu de baştină: fiul medicului Dimitrie Gerota, fostul proprietar de moşie confiscată de comunişti şi transformată în IAS, a revenit după 1990 din Elveţia, unde îşi câştigase un statut profesional impecabil, a recuperat terenul şi a finanţat o fermă de cereale, prosperă o perioadă.
Şi pe mine m-a tentat, la tinereţe, să devin un fel de mic fermier, cu toate plăcerile şi nevoinţele specifice. O lungă serie de inadvertenţe în relaţiile cu ceilalţi, plus hernia unui disc, operată exact în perioada în care puteam să muncesc fără odihnă, mi-au stopat, cu greu, elanul cultivator. Am rămas un chibiţ, iniţiat cât de cât în ceea ce azi se cheamă agricultură ecologică. Ştiu ce înseamnă să ari, să semeni, să uzi, să sapi, să coseşti, să culegi roadele şi aşa mai departe. (Nu ştiu să vând ce produc, dar asta e altă poveste!) Am crescut cu astfel de treburi, pe care le consideram parte din viaţa mea, ca mai toată lumea satului natal. Nimănuia dintre rude, vecini, prieteni sau duşmani nu-i trecea prin minte că a munci pământul este altceva decât obişnuinţă. Chiar şi în deceniul ce-a urmat colectivizării forţate, când satul nu începuse încă a se goli de oameni, iar prezenţa la CAP devenise obligatorie, a te hrăni din produsele curţii era ceva normal. Azi, cu mentalitatea schimbată în mare măsură, pot admite, din punct de vedere cultural, că obţinerea celor necesare traiului zilnic seamănă unui fel de lucru sfânt. Mai sfânt chiar decât sărbătorile bisericeşti - fiindcă religioase nu le pot spune, religia nefiind o noţiune folosită de consăteni.
Pe atunci, la jumătatea anilor 1960, în satul nostru fără lumină electrică, a merge la biserică era un alt lucru de la sine înţeles, fără ca vreun om să caute explicaţii metafizice ori ideologice pentru asta. Nimeni nu era considerat mistic dacă se închină, nici nu credea despre sine că se împotriveşte comunismului sau că „rezistă prin credinţă”, aşa cum se laudă în spaţiul public, de vreun sfert de secol încoace, tot soiul de ipocriţi sfertodocţi (sau sfertodocşi...?). Persecuţii antireligioase comise de comunişti nu ştiu să se fi făcut, popa Bucurescu, la fel ca popa Roşulescu, din Morteni, erau devotaţi regimului nou, se vădise la colectivizare. Sectanţi ori credincioşi de alt rit decât cel ortodox nu aveam în comună. E drept, la un moment dat, prin anii 1950, când comuniştii satului - oportunişti fără ruşine obrazului - se închipuiau cocoţaţi pe cai invincibili, se găsise unul, Marin al Saftei lui Nirlă, zis Călică, dispus la gesturi demolatoare. Într-o zi, fiind complet beat, a înhăţat securea şi s-a oprit în faţa crucii de lemn ce străjuia centrul satului, la Răspântie. Scuipând în palme, a cuvântat astfel, privind tulbure la obiectul masiv, înalt de peste doi metri:
- Pân-aci, Cristoase, că te tai!
Pe cruce era gravat conturul unui Iisus răstignit, iar Călică, tânăr plăvan pulos, căzuse cu tronc unei activiste, celebră în epocă şi-n raion, poreclită - sau chiar purtătoarea numelui - Marianca, mare consumatoare de bărbaţi. Fără prea multă ideologie revoluţionară în cap, Călică n-avea nimic de împărţit cu Iisus ori cu religia, dar socotea, pesemne, că dacă sfărâmă crucea îi dovedeşte înfocatei comuniste bărbăţie politică. Numai că, înainte să ridice securea, a apărut Safta, mama lui Călică, subţire şi aţoasă, cu un ciomag în mână. Ce s-a petrecut, e lesne de ghicit. Nu doar că Marin a uitat pornirea asasină; peste câteva luni, întors la nevastă, înjura de zor comuniştii şi binefacerile aduse de ei. Ce-i drept, fusese tras pe linie moartă de organizaţie, iar amanta îl părăsise...
Satul nostru este aşezat pe malul Neajlovului. Străbătut de drumul principal ce vine dinspre Găeşti şi, trecând prin Morteni, ajunge la Ciupa şi Teiu, Cacova are centrul în Poiană, la Răspântie sau Răscruce, acolo unde se întâlnesc patru uliţe, zise şi Linii. Porţiunea de drum principal, de la intrare în sat, se cheamă Linia Bisericii, din motive evidente. Continuarea, ieşirea din Cacova spre Morteni se numeşte Linia Ungurenilor, dat fiind că multe gospodării aparţin celor din acest neam. Spre dreapta este Linia Broscanilor, scurtă şi înfundată, cu denumirea luată de la balta plină de broaşte într-o vreme, situată chiar lângă Răspântie. Cealaltă uliţă se crapă în două şi se cheamă Linia Sârbilor. Numele vine de la satul vecin, Sârbi (în fapt, bulgari strămutaţi acolo pe vremea lui Mihai Viteazul), către care duce un braţ; celălalt braţ străbate - şi se împarte în numeroase ulicioare - cea mai populată zonă a satului. E ca o ţară în miniatură, locuită de mai multe neamuri, purtătoare de nume şi porecle frumoase: ai lui Mocanu, zis Bolovan; ai lui Uţă, ai lui Trandafir, zis Procororu; ai lui Olteanu, zis Moşradu; ai lui Micşonelu; ai lui Nicolae, zis ai lui Bertea, şi ai fratelui său, German; ai lui Birişcă, ai lui Gogu Sticlă; ai lui Iordache; ai lui Colăcel; ai Oanţei, sora bunicului meu, măritată cu unul dintr-ai lui Colivaru; ai lui Tiu, zis Bubulică; ai lui Piciu, zis Dighiban; ai lui Ghidarcea; ai lui Niţă, zis Nenecea şi câţi, Doamne, alţii, trecuţi în ţărâna uitării, îngropaţi într-un cimitir pe care actualmente un popă nedemn de statutul său încearcă să-l strămute ca să-şi lărgească bătătura! Curios, niciodată partea asta de sat n-a primit numele după al unui neam, probabil fiindcă erau prea multe şi egal de faimoase. Nici măcar fraţii Gheorghe şi Marin Onete, zişi ai lui Velea, n-au transferat cartierului ceva din aura lor invincibilă; fiul lui Gheorghe, Nicu, a fost în anii '70-'80, şi chiar până la moarte, liderul necontestat al flăcăilor satului; însurat şi tată a trei băieţi el însuşi, se purta mereu ca un fecior liber şi petrecăreţ...
Ieşirile din sat, prin oricare uliţă din partea fără nume, ajung în câmpia unde se aflau, până în 1962, la colectivizare, majoritatea pogoanelor muncite de cacoveni, un islaz primit de obştea satului după reforma agrară din 1921 şi o pădure de fagi şi de stejari, zisă a lui Vodă - în fapt, proprietatea sătenilor (şi familia mea deţinea o fâşie acolo, n-am revendicat-o nici până azi, neavând cum să o „exploatez”!). Pe timpul copilăriei mele, după 1956, cea mai mare suprafaţă de pământ, confiscată proprietarilor în 1945, era gestionată de IAS, fostă GAS. Întreprinderea, cu sediul într-un conac boieresc de lângă oraşul Găeşti, constituia principalul angajator al forţei de muncă disponibile în sat. Fără să necesite calificare, lucrul la IAS era totuşi evitat, fiind ceva temporar, potrivit mai degrabă copiilor în vacanţe decât locuitorilor cu familie de întreţinut. Acolo am câştigat primii mei bani, la 13 ani, după o vară de săpat porumburi...
Drumul principal nu era asfaltat; de uliţe - ce să mai zic! Pietruit, da, din răsputeri. Aproape anual se organiza muncă voluntar-obligatorie pentru a înlătura blestemul noroaielor eterne. Nu ştiu cum se făcea însă, că, după un timp, oricâtă piatră s-ar fi adus, pe orice uliţă, se scufunda inexorabil în pământ. Sub dinamica bătaie a ploilor, a zăpezilor, a copitelor vacilor, a potcoavelor cailor şi a unghiilor boilor, multe prevăzute cu blacheuri, pietrişul cărat cu căruţele, cu puţinele maşini autobasculante sau cu roabele, se contopea cu ţărâna, iar drumul se transforma în şleau, aşa cum fusese la începuturi, adică pe la 1820, când ştim din hrisoave că s-a închegat satul Cacova. Scriu „închegat”, nu „întemeiat, deoarece pe muchia văii Neajlovului, în vecinătatea locului unde azi se află biserica, fusese conacul boierilor (sau poate numai arendaşilor) Mitescu, nu se ştie precis din ce an stabiliţi acolo. Unele uliţe, cocoţate pe malul vijelioasei (doar primăvara) Vălcele (numite uneori şi Cacuta sau Căcata - de la gunoaiele aruncate pe firul ei), beneficiau de-un sol cât de cât pietros; exemplu era uliţa lui Peciu. Altele, chiar circulate zilnic de atelaje ori vite, nu păreau atinse vreodată de blestemul celui mai pipernicit bolovan de râu. Ţin minte uliţa din spatele gospodăriei lui Bizdeche, ce ajungea - tăind Vălceaua - la grajdurile CAP-ului şi continua, dincolo de Puţişor, spre pământuri, pădure şi cătunul Vultureanca. Pe acolo ieşeau căruţele din sat, vacile, oile, caii, ulterior tractoarele, şi oricine avea treabă în partea aia. De atâta umblet, solul se adâncise ca albia unui pârâu ori a unui torent ghiftuit după vreo ploaie de vară. În fapt, chiar asta şi era, fiindcă terenul în pantă înlesnea scurgerea apelor de pe linia Sârbilor către Vălcea. Apele astea vremelnice cărau şi gunoaiele aruncate de te miri cine exact în văzul şi picioarele tuturor, iar uliţa ajungea deseori un fel de groapă de gunoi. Niciodată, în pofida grămezilor de pietriş cărate acolo, mai cu seamă în anii când funcţiona secţia zootehnică din grajdurile CAP-ului, la vreo două-trei sute de metri distanţă, uliţa aia n-a săltat peste statutul de şleau.
Şleau se făcea şi pe Linia Sârbilor, pricopsită cu două urme prin mijloc, zilnic adâncite de roţile tractoarelor nărăvaşe ce cărau remorci pline cu cereale de la IAS-ul situat la vreo doi kilometri de Răspântie, în punctul numit Ţăvârlău. Era suficientă o ploicică scurtă să umple şanţurile, iar dacă sezonul ploios ţinea mai mult de trei zile, apoi să fi văzut „bucurie” pe săteni! Cei mai mulţi umblau desculţi, fie că nu aveau ce încălţa, fie că-şi protejau unica pereche de pantofi. Atunci, în anii 1960, apăruseră sandalele de gumă, sau gumarii ce fac şi azi grosul vânzărilor prin târguri provinciale. De-o calitate cel puţin îndoielnică, se rupeau suficient de iute ca să fie păstrate cât mai mult cu putinţă, nefiind chiar ieftine. Opincile se răriseră, puţini purtători le afişau cu nonşalanţă, fiind acum indicii ale sărăciei. Cizme de piele aveau numai bărbaţii bătrâni, dar le purtau la fel de rar cum alţii purtau opinci. Văzute ca semne ale unui trecut suspect, colorat verde, dinainte de război, arătau bine, lustruite cu peria, cârpa de postav sau bucata de pâslă, anume ţinute pentru asemenea „operaţiune” sărbătorească. Sandale, zise romane, din cureluşe încrucişate, purtau bărbaţii maturi, trecuţi prin armată şi prin oraşele mari. Bocancii de iarnă, rari, păreau predestinaţi sondorilor şi celor plecaţi la muncă pe şantiere, de unde reveneau acasă încărcaţi. Pantofii, evident, erau apanajul profesorilor şi-al liderilor oficiali, măcar că aceştia fuseseră până mai ieri „bă, Ilie!” sau „nea Marine!” Noi, copiii, purtam tenişi. Noi-nouţi, arătau şi miroseau minunat, cu pânza albastră sau maro, cu găuri protejate de inele, cu şireturi albe, trainice. După o zi de „bătut mingea”, erau praf! Nu doar că se murdăreau, ci se şi dezlipeau pe laturi sau în bot, unde era imposibil de cârpit. Cât dura să primim alţii? Dacă eu, că aveam un tată electrician cu categorie maximă şi bani destui, căpătam cel mult o pereche pe an, colegii mei nu aveau nici măcar una la trei ani. Nu ştiu ce păţeau ei, dar eu simt şi azi apa noroioasă clefăind în interiorul oricărei încălţări ce mi se cumpăra. Şi nu excelam nici la fotbal, nici la ţurcă, nici la dat cu piciorul în câini; cel mult, când mă lăsam cu sania la vale, pe pârtia de la Vad, puneam frână cu vârful cizmelor de cauciuc, abilitate ce-mi uşura strădania nestăpânită de-a rupe ce purtam. Vai de curul meu, pentru aşa ispravă!
Cutreieram satul cu orice prilej. La Colindeţe îl străbăteam complet, într-o singură seară. Porneam de la Biserică, unde popa ne blagoslovea şi ne da câte un covrig, rămas de anul trecut, vorba glumeţilor. Urmam dus-întors, pe fiecare parte, la rând, linia Broscanilor, pe-a Ungurenilor, apoi tot hăţişul uliţelor fără număr şi nume din sud-est, bucurându-ne când gospodinele cu casa în deal, dincolo de Vălcea, coborau la uliţa principală, scutindu-ne de căzături în genunchi, noroi în ciorapi şi „plăcinte” pe turul pantalonilor. Eram toţi copiii strânşi într-o ceată şi fugeam fără minte, motivaţi de ambiţia să fim primii. Asta nu ne aducea vreun biscuit sau vreo nucă în plus, ci numai transpiraţie, haine şi încălţăminte rupte, plus răceală câteodată.
Din toată copilăreala Colindeţelor, îmi amintesc o seară când - după câteva zile de burniţe şi ploi - ningea ca-n basme. Toată ceata orbecăia prin întuneric pe Linia Sârbilor, pe unde zăpada ne depăşea genunchii. Nu nimeream poteca firavă dintr-o margine mai ridicată, alunecam în şleauri, ne udaserăm până sub mintene, dar nu domoleam huietul. În dreptul gardului ce înconjura părelnic bojdeuca lui Garabete, l-am întâlnit pe Gheorghe Ungureanu, zis Pică, văr bun cu tata şi vecin cu noi. Să ne ajute, ne-a arătat o dâră croită pe lângă uluci şi ne-a îndrumat aşa:
- Luaţi-o, bă, p-icea!
Pică era numele său de alint, nimeni nu-i spunea pe cel de botez. Picea sau Piceaua i-a rămas porecla cât a mai trăit. 

(publicat în revista Hyperion - nr. 4-5-6/2017)

miercuri, 19 aprilie 2017

TERAPIE NARATIVĂ

O fâşie de şorici

În fiecare an, când încep sărbătorile de iarnă, fiinţa fără vârstă din mine se sufocă de regret, disperare şi furie. N-am remuşcări că nu mai sunt copil, să mă bucur de eventuale daruri, fiindcă nu-mi amintesc să fi primit prea multe în falnica-mi juneţe. Şi chiar dacă voi fi primit, nu le-am dat atâta importanţă ca să-mi rămână în memorie. E drept, păstrez încă avionul de plastic adus de Taica după un sejur la băile din Techirghiol, dar acela nu era prilejuit de vreo sărbătoare. Dacă stau să (re)judec mai atent amintirile stârnite de cadouri, pot afirma că la noi nu se aştepta ziua festivă ca să dăruim ceva cuiva. Întocmai ca beţivii, pentru care orice moment e un prilej bun de „făcut cinste” cu vreo sticlă de tărie, părinţilor mei nu le trebuia prea multă pregăteală ca să-mi „cadorisească” vreo sfântă de bătaie, drept răsplată pentru prostiile ce se ţineau scai pe urma mea. Fiindcă astea mi-au rămas întipărite în minte fără putinţa de-a le şterge, oricâte strădanii aş cheltui ca să scot la iveală bucuria surprizelor solemne.
Şi-atunci, de unde regretul sufocant? Nu ştiu. Îl simt însă acut, de fiecare dată când apar pe stradă nişte „colindători” îmbrăcaţi în ceva ca ţolurile soioase pe care îşi fac somnul câinii urgisiţi. Sunt vreo trei sau patru inşi, de vârstă nedefinită şi de sex incert. Cel puţin unul arată a fi şi fată (femeie?), şi băiat (bărbat). Cum umblă înfăşurat într-un soi de cearceaf nespălat cu anii, ce-i acoperă capul, trupul şi picioarele până sub genunchi, mi-a fost imposibil să-i ghicesc genul, şi nici n-am îndrăznit să-l întreb. Pe cap duce un soi de mecanism clămpănitor, compus din două bucăţi de lemn, îmbinate la un capăt cu o sfoară, susţinute de un băţ. Pesemne că asta vrea să fie botul caprei, fiindcă deasupra, drept moţ, stă un petec de piele ce pare să fi aparţinut mai degrabă unei ovine decât imaginarului animal totemic. Mi-e greu să acord acestor fiinţe statut de colindători tradiţionali. Nu ştiu să recite niciun colind, necum să joace sceneta consacrată. „Recitalul” lor constă în baterea unui soi de tobă şi pocnirea biciului confecţionat din şuviţe de frânghie ruptă, din pocnitul lemnelor şi zbierarea cuvintelor: „ţac, ţac, ţac căpriţă, ţac”, urmate de nişte hăulituri indistincte. Îmi asum riscul de-a fi considerat un zgârcioman şi refuz să-i primesc, fiindcă mi se pare că aş consimţi la o pângărire. Prefer să le torn un pahar de vin şi să le dăruiesc o sumă de bani, cu condiţia să nu-şi etaleze talentul. Câteodată nu reuşesc a-i opri, fapt ce-mi stârneşte o indispoziţie - hai să-i spun metafizică...
Şi sintagma „bucuria sărbătorilor” mă face furios. Sărbătorile au devenit, de un sfert de veac încoace, jalnic prilej comercial, exploatat mai abitir ca în teoria marxistă a luptei de clasă. Abia începe luna decembrie, că peste tot descinde „spiritul sărbătorilor”, a cărui trăsătură dominantă este consumul, măsluit în fel şi chip de industria sagace a reclamelor idioate. Prea mult nu condamn această mentalitate nouă, ce (se) naşte fără voia celor trecuţi prin chinga restricţiilor comuniste. Nu te obligă nimeni să cumperi ce ţi se oferă. Şi este mai de admirat cel care se poate abţine, având de unde alege, decât cel care se făleşte că nu ia, neavând ce sau pe ce. Mă apucă disperarea ştiind că în lumea de azi sunt atâţia dintre noi care chiar nu au minimul necesar unei mese îmbelşugate. Se poate compara însă cu disperarea brutală de ieri, când a avea minimul asigurat nu însemna totuşi o bucurie? Câte sărbători tradiţionale se prăznuiau firesc, legal şi liber în anii 1970-1980? Rămăsese parcă doar Pluguşorul, transformat într-un fel de „cântare a României”, după indicaţiile preţioasei cenzuri ideologice, bătute-n cap de principială ce era...
Să te ghiftuieşti de Crăciun sau de Bobotează era şi visul nostru de copii crescuţi în legea creştină, supuşi tradiţionalului Post. Şi pentru că Postul, înainte de orice, definea abstinenţa centrată pe alimentaţia compusă preponderent din aspre vegetale ţărăneşte pregătite - fasole, varză, cartofi -, sărbătoarea însemna, evident, posibilitatea de a înfuleca, fie şi crudă, o bucăţică din carnea oricărui animal predestinat sacrificiului pe altarul poftelor umane. A ciupi o frântură din şoriciul porcului, în clipele de neatenţie ale lui Taica, era pentru mine suprema ispravă de copil drăcos. A nu izbuti să fentez vigilenţa bătrânului - iată adevăratul eşec! Nu eram atât de naiv să cred că ieşeam victorios datorită şireteniei, iscusinţei şi iuţelii mele de mână. Bunicul îmi îngăduia furtişagul, ştiind bine câte suferinţe îndurasem timp de şase săptămâni, cât ţine canonul bisericesc. Se „spurca” şi el, cum zicea Maica; şi chiar dacă o făcea în glumă, proclamând necesitatea atestării calitative a şoriciului, cum să-mi interzică mie ce comitea el? Nu l-am văzut vreodată ciugulind pe furiş, însă figura lui mă îndemna să cred că păcătuise! Tatoniţă şi tata n-aveau reticenţe în a jumuli câte o fişteică de şorici, de prin părţile pe unde se crăpase, ars de-a binelea sub paie. Altfel, cum să bei ţuica fiartă? - ziceau ei, ciocnind ceştile de lut, în care lichidul fierbinte era şi piperat de mama sau Dada, mătuşă-mea. Fiindcă Maica, incontestabila şefă peste noi toţi, refuza să asiste la păgânul obicei, dar venea să tămâieze porcul, înainte ca meşterii de bărbaţi, improvizaţi măcelari, să înceapă a-l tranşa în bucăţi cu destinaţie precisă: căpăţâna la fiert, picioarele la piftie, untura la topit, şunca la sare, muşchii la oală, să-i avem la sapă, la vară, coastele la afumat, şira la ciorbă cu varză, maţele la cârnaţi, burta la tobă, limba - lui popa, arde-l-ar focul să-l ardă de bandit, că nu ne-a lăsat să ieşim la răscoală!, iar coada...
Coada i se cuvenea lui Taica, nu ştiu de ce. Maica era neînduplecată: coada lui Taica, iar limba lui popa Bucurescu. Cu vreo două-trei zile înainte de Bobotează, popa vizita toate casele, umblând „cu botezul”, cum se spunea. Iar obiceiul, inaugurat cine ştie când şi de cine, impunea să i se dăruiască limba porcului tăiat. Bucata respectivă de carne se păstra cu sfinţenie afară, agăţată cu sfoara sub streaşina casei ori a magaziei, unde frigul împiedica procesul de alterare. Unii gospodari o afumau, alţii o lăsau aşa, simplă, dându-i sare ca să nu prindă miros. Puţini îşi puneau problema că s-ar strica: bănuiau că aprigul popă zvârle câinelui rămăşiţele şi bucăţile care nu le plăceau lui, preotesei ori băiatului. Toată lumea din sat care avea şi tăia porc la Crăciun dădea popei limba. Faptul ăsta germinase, cred, convingerea că bucata aia nici n-are gust bun. Părea tot atât de nefiresc să mănânci limbă ca şi cum ai fi mâncat şobolan fript. Cutuma, practicată în anii copilăriei mele, s-a menţinut cumva la nivel subconştient până spre amurgul roşu al „erei de aur”. Prin 1987 sau 1988, nu ştiu pentru ce am mers la Piteşti împreună cu vărul meu, Costică, zis Nenea. Era perioada dintre Crăciun şi Anul Nou, iar oraşul de pe Argeş, centru muncitoresc puternic, fusese bine aprovizionat cu diverse alimente mai rar de găsit în decursul anului. Fiindcă nimeriserăm ocazia, având şi bani la noi, am intrat într-o Alimentara, să cumpărăm diverse bunătăţi, sau mai degrabă ce-o fi să fie. Între acestea, fireşte, produsele de măcelărie aveau prioritate absolută. Galantarele gemeau cu de toate, iar noi puteam să luăm orice: muşchi întreg, cotlet, costiţă, coaste decupate, pulpe dezosate, inimă, ficat, rinichi şi-alte măruntaie pentru ciorbă, maţe groase şi subţiri, apoi semipreparate fără număr - cârnaţi, caltaboşi, lebăr, tobă, chiar şi şorici. Eu, apreciind reţetele cu limbă de porc, pe care n-o mai dădeam popii de vreo două decenii, am optat pentru trei sau patru bucăţi, una mai vânătă decât alta. Nenea, deloc pretenţios la mâncare, s-a strâmbat a silă şi m-a întrebat cum pot să înghit aşa ceva. I-am explicat pe scurt cum se găteşte, bunăoară, cu praz şi măsline, şi l-am asigurat că e delicioasă, dacă ai răbdare să o ţii cât trebuie pe foc. Nu l-am convins. A ales, fiindcă avea de unde, vreo 3 kg de cârnaţi, ce arătau într-un fel deosebit, parcă îţi venea să muşti din ei pe loc! Se mâncau însă pregătiţi, scria şi pe etichetă. Acasă, Geta, soţia lui Nenea i-a pus la prăjit, fără ulei. În tigaie, „cârnaţii” s-au topit precum untura, prefăcându-se într-o masă informă, fără noimă şi gust, imposibil de înghiţit. Azvârlită la nişte câini aciuaţi pe lângă Staţia de apă, locul de muncă al vărului, a zăcut neatinsă până a acoperit-o zăpada! Încă se mai zărea o moviliţă ca un căcat de animal, în primăvară! Până la moartea lui, Nenea şi cu mine am făcut băşcălie de presupusa „specialitate” - fiindcă ăsta e cuvântul sub care se comercializa mirabila tocătură de zgârciuri îmbibată în pastă de soia şi înroşită cu boia de ardei iute.
Într-un an, 1962 sau 1963, porcul răpus de nemilosul Tatoniţă zăcea spălat şi curăţat, dar neciopârţit, sub o cergă, să se frăgezească. Cei trei bărbaţi discutau pe lângă ceaşca de ţuică fierbinte. Era o vreme câinoasă. Burniţa devenise zloată şi încetinise pârlirea cu paie, operaţiune tipică satelor de la câmpie, unde puţini inşi erau atât de dibaci ca să-l scoată curat. Şoriciul ghiţanului nostru se rupsese în unele locuri mai mult ca de obicei, în altele devenise scorţos ca pielea de viţel, tăbăcită fără noimă şi uitată în ploaie, apoi uscată pe hornul casei, unde puneam şunca la afumat. Mă învârtisem în jurul focului, aducând paie; turnasem apă dintr-o oală de pământ, prin locurile unde cuţitul lui unchiu-meu înlătura stratul de jeg nelipsit de pe râtani; ţinuse de câte un picior, să i se cureţe perii. În ciuda vârstei preşcolare, nu eram scutit de munci gospodăreşti potrivite mie. Astea de pe lângă porc le-aş fi făcut fără să mi se spună; iar ca să obţin bucata necesară, eram în stare să tai pachidermul cu lama de bărbierit, vorba aceluiaşi Nenea. Chiar îmi procurasem, prevăzător, una; o folosise tata până se tocise şi mi-o înmânase ca să o arunc la gunoi, într-o zi, mai spre vară, când asistam uimit la defrişarea ţepilor de pe obrajii săi. Văzând cu nu mă îndur nicidecum să intru în casă, unde mă îndemnau şi mama, şi Dada să merg, Taica mă trimise de câteva ori la poarta de la drum, să cercetez şoseaua spre Morteni, de unde putea să se ivească tam-nesam „Percitoru” şi să ne ia groşteiul.
- Bine, dar de ce să ni-l ia? - m-am tânguit eu, îndurerat mai degrabă din pricină că eram ţinut departe de şorici decât de posibilitatea ca individul în chestie, unul din neamul lui Baba-Debla, spaima mortenarilor, să ne confişte friptura.
- Păi nu ne-a luat pământul? Uite-acum ne ia şi porcul, dacă nu suntem atenţi! - zicea Taica, fără să zâmbească deloc.
Mă duceam furios la poartă, o deschideam încet, să nu scârţâie, scoteam precaut capul prin crăpătură, să-l surprind pe urâtul personaj, dacă s-ar fi aflat cumva prin zonă, şi - nezărind pe nimeni - ieşeam apoi cu totul. Spre Morteni ceaţa densă nu-mi permitea să văd clar decât la vreo sută de paşi, până la podişca lui nea Marin Stoica, zis Durdanu. Pe drumul plin de noroaie nu se mişca nimeni. De prin curţile apropiate se auzeau vecinii care tăiau şi ei porci. Aveam o măciucă mică şi sprintenă, ajutor de nădejdie la scos oile afară din ţarc. Eram sigur că mă puteam apăra cu ea de vreun lup, dacă m-ar fi atacat când mă dădeam iarna cu sania pe câmpul gol dinspre cimitir. Nu dospea în mine convingerea că voi opri „Percitoru” cu măciuca, dar nu strica să o ţin la îndemână. Ocazia folosirii nu s-a ivit însă. „Percitoru” nu s-a arătat. M-am întors în curte, ahtiat să ronţăi şorici mai tare decât aş fi dorit să beau ambrozie îngerească. Taica s-a sucit cu faţa spre păduricea de salcâmi care constituia mândria şi bucuria proprietăţii noastre, prefăcându-se că nu mă vede. M-am apropiat de godacul fără viaţă şi-am dibuit un colţ de ruptură ce se îndoise de la căldura focului. Am înfipt unghiile şi, în ciuda faptului că-mi alunecau, am reuşit să zmulg râmnita fâşie. Era gălbui-negricioasă, pe jumătate casantă, deşi pe dinăuntru mustea de untură. Nu aveam sare la îndemână, Maica nu venise cu strachina şi cu tămâia. Asta nu m-a împiedicat să devorez bucata.
Îi simt dulceaţa şi azi.

(HYPERION - nr.1-2-3/2017)

joi, 13 octombrie 2016

O amintire cu Radu Petrescu

ALAMBICOTHECA
 Averse şi aversiuni

„Meteorologia lecturii” este o sintagmă celebră în spaţiul literar românesc. Autorul ei se numeşte Radu Petrescu. Nu-i cazul să intru în amănuntele unei biografii de scriitor aflat sub furtuna vremurilor, preocupat nu de cum să se aranjeze material, ci cum să-şi rostuiască scrisul-scrisele. Exclud şi excursurile ori divagaţiile pe o temă sau alta din textele petresciene, fie proze multiplu etajate, cu pridvoare înflorate şi stucaturi migălos lustruite, fie însemnări de jurnal, citite cândva în loc de rugăciune zilnică. Încerc o evocare nu lipsită de egotismul propriu cuiva care a învăţat să spună „eu” de la autorul ce-şi disimula eul printre personaje, riscând să fie confundat cu vreunul dintre ele. Pentru că - nu mai ocolesc! -, eu l-am cunoscut pe Radu Petrescu. Şi Radu Petrescu m-a cunoscut pe mine, adică a ascultat resemnat lectura unor schiţe cu care credeam că dau gata suflarea scriitoricească prezentă în sala ce-mi fusese martora câştigării unei oarecari notorietăţi.
Era, cred, prin 1980 sau 1981. Mă pregăteam să-mi iau zborul, debutând pe hârtie. În cenaclul literar „Ienăchiţă Văcărescu” taberele se delimitaseră involuntar, însă vădit, de când Florin Mugur, dirijorul ostilităţilor, invita să citească la fiecare şedinţă câte un tânăr din valul optzecist. Şi-n plus, doi-trei scriitori consacraţi, cu opinii echilibrate, care îl susţineau pe „coordonator”, numit fără voia lui responsabil peste un cuib de „foşti” (simpatizanţi legionari, liberali, ţărănişti etc.), situaţi contra din oficiu. Nu mă interesau asemenea subtilităţi belicoase. Faptul că fusesem primit în cenaclu încă din 1974 îmi dădea senzaţia că sunt „acasă”, atmosfera fiind mai degrabă familiară decât literară. Totuşi, când Florin Mugur a introdus pe reprezentanţii generaţiei mele, am răsuflat limpede: locul meu literar era alături de aceştia, iar prozele scurte, scrise în acei ani bezmetici, adunate în volum tocmai prin 1996, la editura Marineasa, şi în 2005, la Polirom, pot susţine afirmaţia.
Mi-a venit rândul să lecturez noile „capodopere”, compuse la lumina lămpii în satul natal - şi nu comit aici metafore, fiindcă viscolul iernii întrerupea curentul electric şi-n afara programului oficial, de care unii dintre noi poate că îşi amintesc. Scrisesem cu stiloul, pe foi de caiet mic, tip matematică, două proze fals-fantastice, şi eram tare mândru de caligrafia lor. Le-am citit cu aplomb descendent, observând cu coada ochiului cum, alături de mine, Radu Petrescu desena pe-o coală A4 figuri absconse, probabil un comentariu involuntar la ce-i recepta urechea. Florin Mugur, de cealaltă parte, pufnea în barbă, încercând să-şi păstreze trunchiul drept sub aversa fulgerelor slobozite din piepţii „caracudei”, oameni trecuţi de şase decenii, dar arătând mult mai bătrâni, datorită - iar asta am aflat-o abia după 1989! - anilor de puşcărie politică. Repet - habar n-aveam de asemenea detalii, eram încă tânăr şi necopt la minte (nu că, sexagenar, aş plesni de-atâta răscoacere!), deţineam resurse imense de ignoranţă!
Am terminat lectura într-o ostilitate de care mă consideram răspunzător, dat fiind că acum treceam drept protejatul lui Florin Mugur. Dânsul mă şi pusese la treabă, să-mi adun prozele într-un volum, ca să-l publice la editura Cartea Românească, unde era redactor. Discuţiile, pornite de la vechile mele texte realiste, încercau să nu scadă meritul fanteziilor actuale. S-au canalizat rapid pe aspecte complet detaşate de scris. Impasibil la atmosferă şi fără să audă ce spun ceilalţi, Radu Petrescu s-a aplecat spre mine şi mi-a făcut favoarea unei analize „la sânge”, aşa cum nimeni nu procedase până atunci. Drept încununare exegetică, a găsit într-o povestire schema unei situaţii mitologice, despre care eu nu citisem nici măcar referinţe indirecte, să o includ ca schelet narativ, fie şi parodic.
I-am însoţit în seara aceea pe cei doi scriitori prieteni până la colţul străzii ce poartă numele poetului de la Văcăreşti. Pe Radu Petrescu l-am mai zărit, cred, o dată. Nu l-am abordat, mi se părea că l-aş inoportuna. Mă bucur că e sărbătorit acum oficial de oameni care, pesemne, l-au cunoscut îndeaproape. E dovada faptului că steaua lui literară s-a fixat pe boltă, un reper intangibil.

(LITERE, septembrie 2016)

marți, 30 august 2016

CITANIA


Ce este o Citanie?

Responsabili cu hrănitul vacii toată vara, Taica şi cu mine eram zilnic prezenţi la Grădina de legume, fostă a sârbilor Toma, Ţecu şi Ţigănilă, trecută la CAP Morteni, deoarece pământurile aparţineau comunei noastre. Eu ţineam vita de căpăstru, Taica mă ţinea pe mine sub supravegherea bastonului, ca să nu evadez de la îndatorire - faptă curajoasă pe care, mărturisesc umil şi cu jenă, o comiteam ori de câte ori bunicul adormea, trântit de căldură pe-o rână, la umbra sălciilor. Prind acum momentul să povestesc o ispravă care m-a făcut celebru în lumea restrânsă a satului şi între zgubiliticii viitori colegi de şcoală.
Era, indubitabil, înainte să începem clasa întâia, poate iulie, poate august 1963, o zi infernal de caldă pentru mine. Nu din cauza temperaturii urcate peste un prag neatins înainte, ci datorită... datoriei ce-mi fusese inculcată de asprul meu bunic. Ţinând cu dârzenie de lanţul căpăstrului, eram obligat să... oblig vaca să pască pe marginea Şanţului Mare, unde creştea cea mai deasă şi gustoasă iarbă. Pământul Şanţului, impermeabil datorită compoziţiei lutoase compactate cu maiul, era totuşi permanent irigat, astfel că iarba înnebunea. Cu toată soliditatea construcţiei, şobolanii de apă şi cârtiţele, în virtutea menirii lor, scobeau dăunătoare găuri prin care deturnau apa fără vreun rost precis. Uneori primeam misiunea să inspectez jgheabul de pământ şi să asigur înlăturarea pierderilor. Pentru asta, mergeam desculţ în lungul Şanţului, fie pe fundul său lunecos, fie pe malurile înguste. Depistam duşmănoasa acţiune a nevăzuţilor inamici după două semne: 1) de-o parte sau alta se lăţea câte o porţiune umedă, chiar o băltoacă, în locuri unde nu se irigase şi restul parcelei era uscat; 2) firul şoptitor al apei năboia vâjâind în vreo bulboană şi scotea ghiorţăieli simandicoase, de purcică în rut. Ca să elimin defecţiunea, căutam să decupez cu sapa câte o brazdă înrădăcinată, de pe la baza Şanţului. Alteori smulgeam un şomoiog de iarbă şi îl îndesam cu piciorul în gaura ce-şi lăţea gura într-un zâmbet hâd, înainte să trântesc un bolovan de piatră, ochit în cernoziomul dimprejur. Treaba asta îmi plăcea foarte mult, pentru că-mi dădea independenţă de mişcare şi responsabilitate în acţiune, elemente ce-au caracterizat, de altfel, întreagă perioada mea de operator al Sistemului Energetic Naţional.
Pe Şanţul Mare iarba ţâşnea de-a dreptul, fragedă şi înaltă, capabilă să strice îndiguiala, dacă nu era tăiată. Deseori, omul căruia nimeni nu-i zicea pe numele de botez, Gheorghe, sau de alint, Gogu, ci pe numele de familie, Manu, şeful cailor ce învârteau roata, era nevoit să cosească fânul, de sus în jos, proţăpit pe muchia lată cât talpa de copil. Poloagele cădeau întinse ca perdeaua ciuruită şi se uscau iute în văpaie. Adunatul era mai greu, recolta parcă nu merita efortul, astfel că soluţia cu vaca pe post de „trimmer”, cum s-ar spune azi, se impunea fără memorandum către conducerea onor CAP-ului, care şi-aşa dădea foarte rar pe la sectorul legumicol.
Era după-amiază şi trebuia să ţin vaca pe dreapta Şanţului, pe unde era mai umbră, în opinia lui Taica. În fapt, n-o ţineam, ci mergeam „în păştere”, adică în ritmul de înaintare impus de cheful rumegătorului animal. Sigur, puteam sta o vreme sub zarzărul ce întreţinea o părere de răcoare, cam la jumătatea digului, înainte de cotitură. Puteam să şi leg acolo vaca, aducându-i mohor de prin grădină; dar o făcusem, îmi luasem răsplata (o duioasă urecheală ce parcă m-a usturat vreo cinci minute), şi ce farmec are năzbâtia repetată? Dincolo de cotitură, şanţul reducându-şi înălţimea, Taica îmi interzicea să trec, motivând că nu e destulă iarbă. Practic şi elementar: acolo scăpam de sub ochiul său vigilent! Linia privirii, drept pornită din locul odihnitor găsit la umbra unei sălcii imense, nu se curba pe după cotul Şanţului şi nici nu putea să zboare pe deasupra. Ca să mă vadă din poziţia hedonistic aleasă, Taica ar fi trebuit să se ridice în picioare, eventual să urce până la tulpina ghimparului, de unde lesne zărea, fără ochelari, până la Pod; acţiune care, impusă celor 150 de kilograme ale sale, însemna un efort prea puţin economic.
Am plimbat blajinul patruped înainte şi-napoi pe lângă apeduct, fierbând în mine de ciudă, cu ochii la Coada Gligorului, unde apa era mai mică şi fundul plin de nisip, nu de mâl. Acolo se scăldau mulţi copii, unii de vârsta mea, destui veri cu mine de gradul al doilea sau al treilea. Să mă bălăcesc alături era şi dorinţă, şi nevoinţă. Cum să combat căldura, să nu-l supăr pe Taica şi să asigur o furajare competentă pantagruelicei lăptoase? Mintea copilului de şapte ani şi patru-cinci luni a găsit soluţia: am plecat acasă, trăgând lejer de lanţul naivei bovine. Nu mai ştiu cum am parcurs cei aproape doi kilometri de drum pietruit, tăind satul pe jumătate, dar încă nu pot închide ochii fără să am sub pleoape claritatea miezului de zi şi faţa înroşită a bunicii, dulcea mea Maică, probabil printre puţinele dăţi înfuriată (şi câtă dreptate ar fi avut să fie aşa mereu!) din cauza poznelor mele.
- Mă, neisprăvitule, du-te cu vaca înapoi, ce cauţi cu ea acasă de la ora asta? Fugi, că te omoară ăla!
Ăla, desigur, era Taica. Îi ştia de frică toată familia şi cam jumătate dintre neamuri, cărora le rămăsese lider necontestat după moartea tatălui său, fabulosul Andrei, zis Andrei-şăfu. Folosesc, pentru lesnicioasă înţelegere, cuvântul „frică”, deşi sentimentul nu era ăsta. Taica dădea expresie mentalităţii din familiile cu tradiţie şi conştiinţă de neam: era Cel-de-care-ascultă-toţi, purtătorul invizibilei coroane de cap al clanului. Sfatul său la momente de cumpănă se dovedea util, iar decizia în chestiuni disputate era lege nescrisă. Rolul, moştenit de la străbunicul Andrei Ungureanu, i se potrivea, dar nu-l afirma ostentativ şi bătăios, ca şefii altor familii. Taica îşi vedea de-ale lui, preferând să facă pe individul indispus, decât să împartă înţelepciunea cu polonicul. Trecea cu vederea destule abateri de la cutumă, pricepea bine încotro se îndreaptă societatea rurală, părea indiferent şi lipsit de atenţie. Dar nu scăpa nimic din vedere, ştia tot ce-l întrebi, avea soluţii la orice problemă şi un ochi la ceafă, cel cu care mă vedea când dormea pe-o parte şi eu credeam că pot să-l fentez. Şi pritocea o trăsătură de-a binelea românească: răbda îndelung orice nedreptate, neînţelegere, neascultare din partea copiilor; însă la un moment dat izbucnea cu o furie sigur jucată, dar nu mai puţin distrugătoare. Nu l-am prins des într-o asemenea ipostază, se mai domolise după 60 de ani, cât număra când m-a luat sub ocrotirea lui inclementă, învăţându-mă cititul, scrisul şi tabla înmulţirii (tabla împărţirii nu, pe aia am deprins-o fără explicaţii, nu-mi dau seama cum, pesemne că mintea mea făcea operaţia inversă înmulţirii automat!). Accesele de furie ţineau de trecutul dur, când - vorba unchiului Ioniţă, băiatul cel mare - toţi din familie stăteau spate în spate şi munceau fără crâcnire, cu ochii la „Ăl Mare”, din cuvântul căruia nu ieşeau. Că „îi ştiau de frică”, e un fel de-a zice, o traducere din româna literară în româna populară. De frică îi ştia şi Maica, dar nu arăta deloc, şi-l combătea duios cu vorbe neînţelese de copilul care eram. Pe Maica n-a atins-o în viaţa lui cu vreo palmă, cum procedau alţi bărbaţi cu nevestele personale (uneori şi cu ale altora); nouă, celorlalţi, nu ne ierta erorile, „atenţionându-ne” la glezne cu vârful bastonului. Sufereau atenţia şi străinii cărora li se năzărea să se opună, într-un fel sau altul, masivului Domn Băşică, după cum i se spunea pe porecla din două cuvinte, nimeni neîndrăznind să uite cuvântul Domn.
Biată Maica, bine cunoscându-şi bărbatul (al doilea; primul murise la nici un an după căsătorie de „aprindere la plămâni”) căruia îi dăruise trei copii, bănuia ce reacţie o să aibă, constatând isprava unicului nepot. Şi n-a greşit. Dar nici n-a luat „măsuri de protecţie civilă”, ca de obicei, când mă scăpa de urecheală pitindu-mă după fusta ei. M-am întors cu inima cât puricele de câine, încurajându-mă neostoit cu gândul că nemilostivului meu bunic îi va fi fost lene să se ridice de pe ţolul întins pe iarba plăcut mirositoare şi să verifice unde sunt eu cu vaca. Aşa am crezut până am ajuns - mai mult tras de lanţ decât controlând cu el pe blajina lui purtătoare - aproape de capătul şanţului, sub ghimpar. De acolo până la salcia ce-l umbrea pe Taica era o mică pajişte cu iarbă măruntă, păscută de caii lui Manu, împiedicaţi la picioarele din faţă şi lăsaţi aşa liberi. Ei se hrăneau paşnic fără să fie nevoie de pripon ca să-i ţină departe de lacra cu ceapă: leguma dădea cabalinelor senzaţii alimenare dezagreabile. În ziua aceea, nici Manu, nici caii, nici altcineva nu depunea vreo muncă, din amarul căreia să nască roade. Să fi fost - mă întreb acum - o zi de sărbătoare? Dacă da, nu era duminică; şi mai degrabă Sfânta Mărie-Mare decât Sf. Ilie, stabilizate din vechime pe 15 august şi 20 iulie, ambele „ţinute” prin activităţi lucrative minime, necesare să te hrăneşti tu şi animalele curţii. Am zis „mai degrabă”, fiindcă de Sf. Ilie mergeam la bâlciul din Găeşti, tradiţionala manifestare populară după care tânjeam un an. La bâlci ne dădeam în comédii, vedeam circul de animale dresate - chestii de vis altfel - şi, deliciu suprem, lingeam îngheţată. E drept, vara trecea câteodată prin sat - ori apărea brusc la vreo nuntă, sau la hora duminicală - un negustor ambulant, împingând triciclul prevăzut cu un soi de bazin de lemn între roţile din faţă. Cutia era umplută cu gheaţă înfăşurată în fân, să nu se topească prea repede, şi conţinea două recipiente din tablă galvanizată, pline cu delicioasa substanţă. Preţul fiind cam piperat, cumpăram doar câte una, pe care musai o împărţeam cu vreun frate sau o soră...
Apropierea de ghimpar şi, subsecvent, de Taica, îmi crescuse nivelul adrenalinei (deşi habar n-aveam de asemenea proces endocrinologic). Purtam o cămaşă cadrilată de pânză ieftină, pantaloni de doc albastru suflecaţi peste genunchi, eram desculţ şi cu capul neacoperit. Mă ardea neplăcut soarele, aşa că am considerat binevenită invitaţia lui Taica, de a mă alătura lui la umbră, după ce leg lanţul căpăstrului vacii de ţăruşul anume înfipt sub arborele imens.
- Şi lasă, nu-i mai da burean, văd că a păscut destul! - a zis Taica, înlăturându-mi ultima urmă de suspiciune, deşi tocmai remarca asta trebuia să o stârnească imediat. Cum adică, să nu vadă Taica burta minimalistă a vacii, coastele reliefate ca şi cum n-ar fi mâncat de-o lună? El, care putea spune dintr-o ochire cât păscuse animalul, şi cât băuse apă, când mă întorceam seara acasă şi duceam vaca în grajd, sperând să trec neobservat? Eu, ştiindu-mă vinovat, dacă mă uitam la vacă, zăream un schelet învelit în piele. N-a fost timp să lămuresc misterul cecităţii bunicului, fiindcă el a continuat cu glas mieros, de fost cântăreţ bisericesc - adică ţârcovnic:
- Ia, vin aici să-ţi dau un franc!
Franc îi spunea leului, unitatea noastră monetară. Din când în când îl apuca dărnicia, aşa că m-am dus cu mâna întinsă şi garda complet lăsată - nu că ar fi folosit la ceva menţinerea nivelului maxim de alertă ori baricadarea după neîncredere!... Când era să fie, n-aveam scăpare! Iar de astă dată nici n-a fost nevoie de cârligul bastonului să-mi agăţe piciorul. Pur şi simplu a aşteptat pe iarbă, ţinând deschisă palma cu hârtia de un leu până am ajuns alături - şi nu ştiu când m-am pomenit înhăţat, săltat pe sus şi azvârlit în apa Neajlovului, aflată la trei paşi. Toate astea s-au petrecut cu viteza unui ţânţar căpiat de arşiţă, căruia nu-i poţi vedea corpul, ci doar îi auzi ţiuitul şi-ţi imaginezi zborul.
Copilul care n-a murit în mine se uită cu nostalgie, tristeţe şi îngăduinţă la copilul care am fost, cel ce se agită neputincios în apa răcoroasă a Neajlovului, sub pleata uriaşei sălcii din care a rămas doar amintirea, şi-i spune:
- Nu plânge, prietene, eşti încă inocent şi nu ai habar ce te aşteaptă - suferinţe, bucurii, muncă şi puţine, mult prea puţine petreceri!
Copilul care am fost se uită la copilul care sunt acum, la 60 de ani, şi-i cere ajutor, să iasă din apa răcoroasă a Neajlovului, să scape din nămolul în care picioarele desculţe se înfundaseră până mai sus de glezne. Nu învăţasem înotul - sport iubit cu patimă, practicat rar -, însă nu-mi era teamă că mă înec. A muri, ca fapt în sine, ştiam ce este. O însoţisem pe Maica la câteva înmormântări şi la unele priveghiuri de morţi, rude cu noi. Mi se putea întâmpla şi mie asemenea pocinog, dar nu mă preocupa atunci, cum nu mă îngrijorează nici azi. În acele momente de nedorită scaldă, eu teoretizam iminenta apariţie a vreunui şarpe de sub malul înierbat al râului şi dezvoltam alert virtuale strategii de negociere cu reptila. Acolo, prin scorburile fără fund căscate sub rădăcinile matusalemicelor salicacee, când prindeau peşte cu plasa, oameni mari se scufundau să cotrobăiască, până nu li se mai vedeau decât bulbucii răsuflărilor. Asistasem, umblând pe mal de la un capăt la altul al Gligorului - cum i se spunea Neajovului în acea porţiune imensă, în care mai mult băltea decât curgea - la adevărate bătai date de pescari cu crapii. Mă scârbeau, nu mă speriau şerpii pe care unii dintre bărbaţi îi azvârleau morţi pe mal, după ce le răsuceau scurt gâturile, într-un stil necunoscut. Auzisem că şerpii de apă nu muşcă şi nu sunt veninoşi. De ce oare mă teroriza - acesta e cuvântul, degeaba aş folosi eufemisme - posibilitatea ca vreun te miri ce balaur să atace pe când mă zbăteam să ies pe malul cu iarbă lunecoasă, iar Taica nu mă lăsa, împingându-mă cu bastonul înapoi? Oare mai e necesar să disec amintirea acestui moment penibil şi teribil? Se cuvine să-l condamn pe nesăbuitul bunic lipsit de talent pedagogic, dar nu şi de dragoste pentru nepotul fluşturatic şi - realmente - iresponsabil, autor a tot felul de boacăne, mai ales când i se spunea ce să nu facă? Mi-e foarte clar azi că aprigul bărbat, care nu se ferea de muncă şi nici să înfrunte adversităţile timpului său, mă iubea fără pic de dubiu, nu pentru că eram unicul nepot de sex masculin, ci... Naiba ştie de ce mă iubea, şi ce fel de dragoste era aceea exprimată în replica (aproximativ) următoare:
- Futu-ţi citania mă-tii, ai dus vaca acasă, î? Nemâncată, îî? Păi ce credeai matale, domnule, că nu te văd? Că eu dorm, îîî? Futu-ţi citania mă-tii!
Înjurături în limbajul curent al consătenilor auzeam destule, una mai colorată decât alta. De „citanie” înjura doar Taica. Şi nimeni n-a îndrăznit să-i împrumute expresia, să o repete ca pe una mai eficientă în răpunerea adversarului. Am încercat să duc eu mirazul mai departe, tot port prenumele şi iniţiala bunicului. Oricât m-am străduit, reuşita s-a ţinut la distanţă de mine. Drăcuiesc, fut în gură sau pizdă pe mă-sa, invoc termeni aproximativi din versetele satanice, însă n-am obţinut nici până la vârsta abţinerilor isihaste pecetea stilistică pe care Taica o etala fără efort în momentele de stres. Tata înjura de „sângele mă-tii”, Tatoniţă avea ce-avea cu „irodu' mă-sii”, Florică, vecinul nostru zicea „fir-ar nemţii-ai dracului”, ca şi nea Aurică, vărul său. Mulţi bărbaţi aveau înjurături preferate, destui foloseau variantele uneia extrem de uzate. Mai expresiv, dar parcă nu cât Taica, era nea Costică Voinea, dulgher şi tâmplar de meserie, a cărui cuţitoaie slujea ca unealtă de aşchiere a lemnului, cât şi ca metaforă exantematică adresată genericilor duşmani. „Futu-ţi cuţitoaia mumă-tii” sună de parcă te-ar tăia, într-adevăr; dar „futu-ţi citania mă-tii” mi se pare flamboaiantă în simplitatea-i originară...
Era - ierte-mi-se repetiţia! - vara lui 1963, iar sătenii din Cacova păreau să descopere că pot fi mai atenţi la fleacurile vecinilor, deoarece nu se preocupau de pământurile lor - li se luaseră la colectiv! A nu cădea pradă batjocurii satului, făcând ce nu se face, era tot atât de important ca şi a nu împrumuta nimic de la nimeni. Ştiam asta din şcoala celor şapte ani de-acasă, care funcţiona implacabil dinainte de orice învăţământ oficial! Nu pot găsi altă explicaţie faptului că, peste frica de şerpi, de Taica sau de balauri inexistenţi, eu mă pricopsisem cu ruşinea de a fi fost văzut aruncat în apă: pe malul celălalt, tolăniţi sub cea mai bătrână salcie a văii, râdeau de mine copiii care se scăldaseră la Coada Gligorului. Îi cunoşteam pe toţi şi ştiam că, începând din toamnă, unii vor fi în clasa întâia, cu mine. Cel care avea să-mi fie coleg de bancă - Gică Mocanu, zis Dură al lui Bolovan - a fost nemilos: ani la rând, n-a existat împrejurare să nu pomenească de baia mea forţată şi de înjurătura lui Taica, făcându-mi reclamă gratuită până hăt, spre nămiaza tinereţii. Adăugată la strigătul „Miti, Taica!”, pe care mi-l adresau toţi, chipurile să evit ameninţarea pedepsei, „citania” mi-a amărât multe clipe ale nesăbuitei copilării...
Deloc surprinzător, „Citanie” a devenit apelativ obişnuit din partea oricui îl cunoştea pe Taica şi nu se îndoia că sunt nepotul lui. Verii, şi bunii mei prieteni Nicu & Ment nu m-au scos ani de zile din „băi, Citanie!”. Bărbaţi insensibili şi muieri nasoale m-au blagoslovit la fel. Chiar şi prima fată asupra căreia am deschis privirea sexuală m-a blocat cu acest „Citanie”, vecin cu Pocitanie. Apropierea nu era deloc forţată. În clasa a VIII-a fiind, aveam o profesoară de agricultură ţanţoşă, trupeşă, cu părul negru lung şi drept, cu pieptul inexpugnabil ca meterezele cetăţii Masada. O priveam pesemne cu atâta poftă, încât îi era jenă să-mi facă morală, dar sigur n-o deranja admiraţia mea lubric precoce la cei 14 ani, fiindcă mă alinta zicându-mi Mitea, în timp ce colegilor li se adresa răstit pe numele de familie. Într-o zi, când fusesem tuns zero naiba ştie din ce motiv, profesoara a remarcat, privindu-mă cu o neuitată fascinaţie stranie, leneş rezemată de colţul sobei de teracotă:
- Vai, Mitea, cât de urât eşti!
De-aia mă simt şi azi o pocitanie. Citanie? Nu ştiu ce-o fi...

(fragment dintr-o carte)

Publicat în revista ATENEU - nr. 563-564 - iulie - august 2016 

joi, 20 august 2015

FANTEZIE ŞI COPILĂRIE

Avioane şi iepuri


   După secerişul grîului, ne pregăteam să primim avioanele. Ele îşi făcuseră un obicei anual: veneau pe la treieriş, să ne distreze! Uneori apăreau chiar cînd nu toţi gospodarii terminaseră de cărat snopii în arie, la batoză. Departe, pe cer, vedeam deodată cum pluteşte ceva ca o pasăre. Imediat hăuleam bucuroşi:
   - Avionul, vine avionul! Avionul, uite-l, bă!
   El creştea-creştea mereu, pînă desluşeam pe aripi, scrise cu vopsea albă, literele IAR, urmate de un număr. Se rotea deasupra cîmpului. Pilotul, îmbrăcat în haine de piele neagră, se uita la noi prin ochelarii speciali, cînd pe-o parte a fuselajului, cînd pe alta. Rîdea şi ne făcea semne să închidem gurile. Mulţumit că îl admirăm, flutura aripile, lua înălţime şi se pregătea să aterizeze dincolo de sat, pe o netedă mirişte. Zburam şi noi într-acolo. Cînd ajungeam, EL şedea întors cu coada în direcţia satului şi părea că discută cu oamenii puhoiţi din Braniştea Vălmaşilor. Ne muşcam buzele de ciudă că ăia ajunseseră înaintea noastră, ne băgam pe sub carcasa lustruită şi miroseam, pipăiam, mîngîiam fierătania cu nesaţ. Pilotul era dus deja în comună, să vorbească la telefon, de la Sfat, cu Centrul. Îl aducea înapoi Gicu Drăcea, cu motoreta lui fără eşapament. Se urca în avion şi pornea motorul. Eram daţi deoparte. Ne îmbufnam, dar nu plecam de acolo pînă cînd pasărea verde nu-şi lua zborul şi pierea în zare, cu un ultim semn făcut din coadă spre feţele noastre uimite şi încîntate. Spre ochii noştri înlăcrimaţi.
   Atunci observam clăile rămase pe cîmp şi ne avîntam asupra lor. Două din trei cădeau sub noi, dărîmate. Praf le făceam! De necaz. Apucam spre casă de-a dreptul peste miriştii. Din răzoare se speria cîte un iepure şi ţîşnea pînă în mijlocul unui pogon. Acolo se oprea ca un popîndău; rînjea la noi. Prindeţi-mă, dacă puteţi! - zicea. Mă uitam la Florică. Florică se uita la mine. Ne înţelegeam din ochi şi, brusc, urlam:
   - Ţin-te, bă, iepur'li, bă!
   Iepurele pornea încet, rîzînd acum de-a binelea de alarma noastră. Stupea peste umăr şi se prefăcea că şchioapătă. Abia cînd eram gata-gata să ne aruncăm peste el, decola ca un avion şi ne lăsa cu buzele umflate...

   Puteam deschide o fabrică de avioane, dacă n-am fi avut orgoliul de unici proprietari ai aparatelor de zbor. Ideea ne venise într-o duminică seacă, în timp ce studiam rotirea unui uliu prin văzduh şi oftam după avionul nostru, care ne lăsase iar de izbelişte. Imediat am început prelucrarea prin cioplire a ştacheţilor de brad. Aceştia erau moi şi uşori. Se modelau fără greutate. După ce-am stricat cîţiva, ca să nu fim prinşi de Taica-mare, am rupt un laţ din gardul lui nea Firică. Am avut foarte mare succes cu avioanele. Pînă recent construiserăm numai tractoare din tablă, cu una, două, chiar trei brăzdare şi motoraş cu aprindere prin sfoară. Şi astea avuseseră succes. În spatele casei lui unchiu' Ioniţă era mereu, vara, un loc umed, sub nişte zarzări. Acolo aram de probă, înainte de a vinde utilajul. Cînd tractoarele se înmulţiseră ori cînd scăzuse interesul pentru ele, am trecut la fabricarea sondelor. Tocmai se descoperise petrol şi dincolo de valea Cobiei, luase foc una, iar ăia de la fostul Sovrom nu izbutiseră s-o stingă aproape o lună. Precauţi, fiindcă ţiţeiul era o resursă strategică (după cum auzeam în discuţiile celor mari), am construit doar două sonde, cu care făceam şi demonstraţii. Sonda mea era de foraj; a lui Florică, de extracţie. Multă vreme am avut probleme tehnice dificile cu cablul ce susţinea tija sapei. Operaţia de forare mi-l rupea. Am fost nevoit să inventez mecanismul de acţionare electromagnetică. A produs o vîlvă nemaipomenită. L-ar fi scos din răbdări pe Florică, dacă el, la rîndul lui, n-ar fi fost obligat de condiţiile geografice să construiască lîngă sonda sa de extracţie o platformă petrochimică mecanizată complet. Succesul întreprinderii noastre a fost uriaş. Am vîndut importante cantităţi de petrol. Nişte băieţi mai vînjoşi ne-au luat cu forţa cîteva garnituri, cu trenuri cu tot. Am renunţat să exploatăm petrolul. Ni s-a părut tentantă construcţia unei balastiere-gigant pentru valorificarea pietrişului de rîu, aşa cum era aceea de pe malul Argeşului, unde tata se mutase recent cu serviciul. Am instalat staţia noastră automată în Vîlceaua Morii, care s-a dovedit un curs de apă inconsistent. Se usca de-a binelea tocmai vara, în perioada vacanţelor noastre. Primăvara, cînd am pus ultima dată balastiera în funcţiune, s-a întîmplat că a plouat peste măsură. Inundaţia a măturat utilajele fixate cu trudă şi, ce-i drept, fără respectarea normelor tehnice de protecţie. Ne-am consolat oarecum că tot atunci s-a înecat tuşa Joiţa. Voia să treacă şuvoiul ducînd pe glamnică un coş cu naiba ştie ce. Au găsit-o tocmai la moara ce fusese, pe timpuri, a boierului Iliescu-Dinizvor, mort şi-ăsta, nu demult, la închisoare. Astfel că, presaţi, a trebuit să găsim altceva de construit. Pentru că nici o investiţie nu părea sigură, am lansat moda farfuriilor zburătoare. Ştiam toate secretele fabricaţiei, chiar şi lungimea în milimetri a sforii de lansare, diametrul cuielor propulsoare şi unghiul lor de atac. Doar mosoarele de pe care executam lansarea creau dificultăţi, căci nu găseam des din cele de plastic, în care puteam înfige cuie fără teamă că va crăpa lemnul. Dar a fost o diversiune mănoasă. Ne-am refăcut bugetul după crahul balastierei. Între timp, pregăteam piaţa pentru viitoarele tranzacţii de milioane. Aşa am relansat sfîrlezele, cum ziceau toţi (nu noi) la elicele pentru orice maşinărie de mers pe apă şi prin aer, sau pentru produs energie electrică. Mare succes am avut cu cele din hîrtie, evident decorative, dar ageamiii nu-şi dădeau seama. Toţi aveau la bicicletă cîte una. Pentru apă, am lansat special tipul „morişcă simplă universală”, fără turbine. S-a vîndut bine. Sistemele „aer-întors” ne-au trezit treptat, chiar nouă, un interes crescător. Am experimentat, pe rînd, elice cu două pale, purtate manual, apoi cu şase pale, puse sus, pe acoperişul lui moş Covrigeanu, omul care ne încuraja ca nimeni altul. Apoi am fabricat elice cu butuc şi sfoară, ce nu se opreau niciodată, cînd le acţionai. Apoi a fost duminica pomenită, cu uliul aducător de inspiraţie ca zeul Iris de vise, a zis Florică. Tocmai împrumutase de la bibliotecă Iliada şi citea ascunzîndu-se de mine, dar cînd l-am prins, mi-a lăsat cartea cîteva zile. N-am înţeles atunci secretul calului troian, pentru că începusem construcţia primelor aparate de zbor, cu care am participat la marile manevre aviatice din august-septembrie...

   Bulucite pe o mirişte, oile noastre sufereau de căldură şi nu s-ar fi mişcat nici bătute. Hălăduiam fără grijă prin porumbiştile mărginaşe, după iepuri. Primul găsit lenevea pe un muşuroi fără furnici, cu burta la soare. Nu-i era cald - şi-n general nu cred că-i păsa de lume. Florică nu şi-a dat seama că nuiaua din mînă, lovindu-l, îi produce doar usturime. Abia-mi ţineam rîsul văzînd cum saltă braţul, dezgolit pînă la cot, cum se apleacă hotărît, aproape sigur de izbîndă, cum nuiaua vîjîie scurt şi cum iepurele sare speriat, poate înfuriat de pişcătură. Mă bucuram să-şi înfigă dinţii în Florică, dar ce poţi să aştepţi de la un iepure? Fuga, desigur! Dacă aş fi sigur că iepurii seamănă aşa de mult cu oamenii, cum se arăta în planşe anatomice agăţate în pereţii şcolilor din anii aceia, aş scrie că iepurele fugea înjurîndu-l pe prietenul meu...
   După ce ne-am uitat lung şi deşirat după vătui, am „înconjurat” un cap de ogor unde, bănuiam, era vreun urecheat între tufele de fasolea ciorii şi laptele cucului. Dar cînd iepurele şi-a arătat blana neagră şi gîtul gîtlejat, cu piele roşie, încreţită, am sărit care-încotro speriaţi - iepurele de noi, noi de (nu după) el! Opriţi, rîzînd ca proştii, am zărit animalul (iepure o fi fost?) coborînd misterios în Vîlceaua Morii. Răzorul următor, pînă la plan, era gol. Pe plan veneau doi inşi, un bărbat cu femeia lui, dinspre Braniştea Vălmaşilor. L-am întrebat pe om dacă a văzut un iepure. Acela a scuturat din cap în semn că nu, şi a rîs de noi, că nu sîntem în stare să prindem nimic. Numai că atunci a ţîşnit urecheatul chiar din tufa de porumbe, alături de care se afla omul, şi tuspatru ne-am repezit să-l prindem. Da' de unde! Ne-am repezit degeaba! Eu şi Florică am cotrobăit apoi alte răzoare, cu acelaşi succes. Spre seară, am dus oile pe islazul de la Legiuiri, unde mai mulţi inşi păşteau caii şi coceau porumb. Răcoarea amurgului ne-a strîns lîngă foc. Ceilalţi povesteau despre pluguri şi cai; noi am povestit despre iepurele gîtlejat. Nu ne închipuiam că ne-ar crede; dar mai întîlniseră şi alţii iepurele acela! Şi parcă ne-a părut rău că nu eram doar noi cei care îl văzuseră...


   Avioanele lui Florică ieşeau mai perfecţionate decît ale mele. Totdeauna uşoare, rezistente, aveau formă aerodinamică şi elice bine proporţionată. Trenul de aterizare, care mie îmi producea mari dificultăţi, era extrem de mobil şi nu se bloca niciodată. Acestea erau atuurile şi secretele care făceau să se ridice la mare înălţime aviaţia lui de interceptare, vînătoare şi cercetare. Viteza - iată domeniul în care excelau.
   Avioanele mele erau de bombardament sau transport, după împrejurări - război sau afaceri. Iscusinţa mi-am dovedit-o îndeosebi la execuţia de mare fineţe a formelor, gabaritului şi mecanismelor motoare. Niciodată nu s-au înfundat conductele de legătură dintre rezervoare şi bujii, niciodată nu s-a blocat circulaţia între compartimente, niciodată nu s-au rupt elicele. Capacitatea depăşea standardele practicate în lumea liberă, nu şi pe cele din „măreaţa Uniune”; de asemenea, mult superioară era autonomia de zbor, datorită unui combustibil nou, pe bază de butan, descoperit de mine în vremurile de aur ale petrolului.
   Foarte admirat la vremea lui a fost avionul tactic de vînătoare, cercetare şi spionaj YY04, al lui Florică. Avea o formă echilibrată, propulsie supersonică îmbunătăţită, se părea că va fi unul dintre cele mai reuşite aparate la clasa lui. Înălţimea de zbor şi viteza de reacţie băteau tot ce se numea record în domeniu. Din păcate, în cursul unui exerciţiu demonstrativ preliminar, a survenit o defecţiune la sistemul de alimentare, urmată de o explozie. YY04 s-a prăbuşit înflăcărat la sol, în rumoarea asistenţei.
   Experimentele lui Florică s-au desfăşurat puţin după eşecul uriaşului meu BBO8. Acesta era un bombardier cu autonomie de zbor peste 11.000 km şi capacitate de transport echivalentă cu a unui submarin Trident. Echipat cu patru motoare sonice pe bază de benzocat, BBO8 utiliza materiale clasice, dar carcasa era rezistentă chiar şi la atacul cu lasere. Capabil să inducă în eroare sistemele de radiolocaţie cele mai perfecţionate, poseda o instalaţie de bruiaj concepută pe principiul devitalizării radarului duşman şi inducerea sindromului de forţă prietenă. Speram să ating cu el măcar Londra, dacă nu S.U.A., cu care ne aflam în conflict rece la vremea respectivă. Bine cotat de experţi, avionul meu a născut în mod firesc ambiţia de a-l învinge. Astfel a fost proiectat YY04. Florică se lansase în construcţie, cînd BBO8 a luat foc la sol din cauza veşnicei imperfecţiuni a trenului de aterizare, aşa că nu a putut opri fabricarea avionului său, eşuînd în cursul zborului amintit.
   BBO8 şi YY04 au fost reuşitele la care am ajuns individual. Exista între noi, pe atunci, o rivalitate necunoscută înainte, peste care am trecut cu greu apoi. Amîndoi urmăream să atingem culmi ale perfecţiunii în materie de avioane, iar pornirile noastre războinice ni le afişam cu tupeu. Cînd ne-am dat seama că, de fapt, trebuie să colaborăm, era deja tîrziu - venise iarna! În primăvara următoare, interesul faţă de avioane scăzuse la zero; noul tip, numit BY006, obţinut la capătul conlucrării noastre, s-a prăbuşit fără să fi zburat vreodată! Atunci am lansat baloanele.

   După ploaie, miriştea rîdea sub norii calzi. Rîdeam o dată cu ea, desculţi, cu pantalonii rupţi, sumeşi pînă la genunchi, şi ne jucam de-a prinselea peste cîmpuri şi răzoare. O ştimă necunoscută a spălat cerul şi, înainte de chindie, a lucit soarele ca o piatră palidă, blînd încinsă de sfîrşitul verii. Alergîndu-ne, era să alunecăm în groapa de puţ de la Bucen. Uimiţi, ne-am oprit să privim curgerea apei pe negreala peretelui. Am stat liniştiţi pînă cînd o lăcustă a sărit speriată de un greiere şi noi am încercat să o prindem. Dintr-un pîlc de iarbă de dudău a ieşit sîsîind un şarpe alb-roşcat şi-a pierit într-o crăpătură, lîngă un brusture. Curioşi, dar temători, ne-am apropiat şi i-am văzut vîrful cozii. Florică a şoptit că vrea să-l apuce; şarpele s-a pitit definitiv, cu o zvîcnitură vrăjitorească. Ne-am întrebat multă vreme dacă îl văzusem sau ni se păruse... Alături, doi guşteri verzi, care se uscau de apă, s-au speriat şi-au dispărut în ierburi. Bănuiam că şarpele venea de la vreun cuib de pitpalac, din dudău, după ce mîncase ouăle. Am pornit să căutăm. Dar cînd am culcat vîrfurile ierbii, un iepure mare s-a speriat şi a fugit, cu burta rotundă tîrîtă pe pămînt. Mult mai tîrziu ne-am gîndit că puteam să ne dăm seama încă de la început că este iepuroaică! Atunci însă ne-am repezit să o prindem şi ne întărîta fuga ei încetinită. După ce ne-a păcălit, învîrtindu-ne o vreme prin nişte boji, iepuroaica s-a lungit pe un răzor şi tocmai spre capătul pogonului am văzut-o, cînd a sărit spre nişte bălării încîlcite. Ne-am apropiat tiptil, din două părţi, pe brînci, şi am ascultat. Mi-am plecat tîmpla pînă la pămînt şi am privit printre tulpinile bălăriilor. Mirosea tare a mohor şi a noroi, iar pe ierburile firave se prelingeau bobiţe de apă cristalină. O dîră mişcătoare de coropişniţă trăda gîngania ce înainta pe sub pămînt. Urmărind-o, am văzut deodată iepuroaica şezînd tupilată şi privind, pîndind cu un ochi obosit, înroşit, înlăcrimat. O clipă m-am temut de ce văd, apoi am sărit şi am răcnit, ca şi cum astfel aş fi putut să o imobilizez şi s-o prind. Nu am reuşit, nici eu, nici Florică. Din nou am pornit după ea. Se îndrepta, fără să ştie, sau fără să ştim dacă ştie, spre islazul de pe Legiuiri, unde ai noştri păşteau vitele. A ieşit la margine şi a stat în loc, parcă nedecisă încotro s-o apuce. Probabil că i s-a părut mai mare primejdia ce venea din spate - adică noi, hăituitorii. Pe islaz nimeni nu o văzuse încă şi ea o fi crezut că se poate strecura spre pădure. Noi am ajuns la păşune cînd ea cotea spre codru. Ar fi scăpat, nu era vreo stavilă în partea aceea, dacă unchiul Radu Jloveanu Haiducu n-ar fi avut un cartuş în arma frîntă, ţinută pe-o mînă cînd şedea de vorbă cu nişte unii. Încă puţin şi iepuroaica intra în tufişurile mărginaşe, cînd au ajuns-o alicele şi-au dat-o peste cap. Toţi de pe islaz s-au uitat într-acolo. I-am luat-o înainte lui unchiu' Radu şi am întors moarta cu faţa în sus. Ne privea trist, cu ochi apoşi. Nu am ştiut că este iepuroaică decît atunci cînd unchiul ne-a spus că sîntem orbi, nu vedem ce e, de ce-am fugărit-o, trebuia să fi lăsat-o naibii, în paştele mă-sii, nu să-l obligăm pe el să-şi facă păcate cu o mamă cu pui în ea...
   - N-am ştiut, unchiule, zău că n-am ştiut, n-am ştiut!
   Plîngeam. Unchiul Radu a scos cuţitul şi a spintecat burta iepuroaicei. Din ea au ieşit puii şi s-au răspîndit orbecăind prin iarba însîngerată.


   Într-un septembrie de ceară, jucam fotbal în doi pe pajiştea de la Vîlceaua Morii, unde aveam o grădină. Soarele trecuse puţin de zenit şi ni se părea că rîde cu noi, cînd ne certăm pe goluri valabile sau nevalabile. Ocupaţi cu trebuşoara asta, am observat destul de tîrziu avionul. Avea o formă nemaivăzută. Nici în visurile noastre cele mai îndrăzneţe nu imaginaserăm aşa ceva. El a coborît în picaj deasupra pămîntului, culcînd porumbul cu vîrtejul de aer iscat. Pe urmă a urcat într-un looping şi s-a lăsat dincolo de plan, unde ştiam nişte ogoare. Am crezut că a şi aterizat. Fireşte c-am uitat şi de fotbal, şi de minge - şi am ţîşnit. În capul primei mirişti, ne-am oprit uimiţi că avionul, al cărui pilot nu se vedea, părea că aterizează, dar, în fapt, mătura secerătura cu pîntecele-i verde. Nu avea deschis trenul de aterizare. Ne-am repezit imprudenţi spre el. Cînd am ajuns destul de aproape, s-a ridicat, înşurubîndu-se în aer. A făcut un salt peste pogonul de porumb al lui Guţu Dănănae şi s-a lăsat pe trifoiştea de dincolo. Nici nu am simţit pe obraji foile tăioase ale porumbului cînd am traversat lanul. Acum avionul făcea rotocoale. Încerca să vireze în unghi drept şi executa figuri geometrice variabile. Tare ne-a uimit. Nu ocheam pilotul. Ambiţia sau ciuda ne întărîta? De fapt, admiraţia ne îndemna la căutare. Iscusitul aviator părea pitit. Luînd înălţime, într-un zbor spiralat, avionul s-a ridicat brusc foarte sus. Nu-l scăpam din ochi. Apoi a coborît, ca şi cum ar fi vrut să se înfigă în pămînt, perpendicular pe sol. Cînd credeam că se va prăbuşi în flăcări, a cotit în unghi aproape drept şi s-a aşternut solului. Tot n-a oprit. A mai făcut cîteva ture liniştite, după care s-a lăsat dincolo de pădurea lui Radu Vodă, pe un islaz al celor din Pămînteni. Cred că eram muţi de uimire, fiindcă nu-mi amintesc să fi scos vreun cuvînt cînd fugeam spre minune. Parcă treceam şi noi în zbor mirişti şi porumbişti, răzoare şi pogoane, şi ne lipeam burta de pămînt, alergînd în salturi, ca iepurii. Întotdeauna Florică a fost mai iute de picior decît mine; şi de data asta am rămas mult în urmă-i. Poate că dorinţa lui mărturisită, de a se face aviator, îl ajuta să zboare! Tocmai dădeam colţul pădurii, cînd Florică se urca în avion. Credeam că îl strig cît pot de tare; voiam să mă aştepte, să nu plece pînă nu vin şi eu, să ţină aparatul la sol... Dar nu m-a auzit sau n-a vrut să audă, ce contează! Avionul, doar cu prietenul meu la bord, a decolat vertical. De atîta fugă, obosit, m-am prăbuşit în iarbă. Cît am zăcut nemişcat nu ştiu; probabil că destulă vreme... Şi pesemne că nu mişcam, pentru că un iepure nevinovat m-a luat drept buturugă şi s-a cocoţat pe mine, amuşinînd cămaşa...

   Mult mai tîrziu, cînd se luaseră pămînturile la C.A.P. şi uitasem pe unde fuseseră ogoare şi răzoare, într-o duminică senină de noiembrie am plecat cu Florică după iepuri. De la Vîlceaua Morii, ne-am îndreptat oblic peste arături, spre pădurea lui Radu-Vodă, înjumătăţită de tăieri. Dintr-o parte ne privea dulce soarele bătrîn. Ziua era liniştită. Nimeni nu mai colinda cîmpurile, nici un vînător nu-şi iţea pălăria verde. Arătura moale era uscată, cu bulgăraşi de pămînt sfărîmicios. Praful ni se strecura pe lîngă ciorapi în tenişi. Mergeam pe nişte urme de tractoare, amintindu-ne locurile unde altădată umblaserăm cu oile. Un fel de jale ne cotropea sufletele, dar nu voiam să-i dăm importanţă.
   Urcarăm spre tufanul lui Iordache Ungureanu, unicul arbore rămas în picioare pe cîmp. De la rădăcina lui ţîşni un iepure. Urecheatul se depărtă prea repede; nu-l ajunsei cu toporişca luată după mine ca să am ceva în mînă!... Trecurăm apoi pe lîngă puţul din Adîncata, locul unde o trăsnise pe nevasta lui Nafemate. Încă nu-i putrezise furca, nici cumpăna, iar ciutura nouă, de salcîm, atîrna fără noimă. Nu mai bea nimeni apă de acolo. Aproape de pădure izgonirăm alt iepure, unul pricăjit, dar tot de neprins. Florică spuse că nu se aştepta să mai trăiască iepuri; eu zisei că de cînd nu mai au oamenii arme, e normal. Şi parcă intrarăm într-o zonă magică, atingînd marginea codrului. Ochii ni se înmuiară. Văzuseră alte sate, alte drumuri, alte cîmpuri; şi, de la o vreme, se uscau printre blocuri, în oraş. Pădurea o sorbeau ca întîiaşi dată! Şi lăcrimau fără voie... În margine regăsirăm stejarul cu două ramuri groase, pline de muşchi verzui şi frunze ruginite. Parcă străjuia o cetate. Nu intrarăm între arbori. Pornirăm ocol pe lizieră, urmînd un soi de potecă şerpuită, cînd printre băltoace uscate, cînd pe după lăstărişuri încîlcite. Sub tălpi trosneau vreascuri vechi. Razele soarelui se strecurau pieziş. Cîmpia se pierdea sub o lumină arămie, în zare.
   Deodată ieşi din adîncul pădurii un iepure şchiop şi poposi pe o brazdă, fără să adulmece primejdia. Sau fără să-i pese, ce pielea lui! Primejdia eram noi, desigur! N-am hăulit. Ne-am înţeles din ochi. Florică, fiind mai iscusit ca mine, a luat toporul, pe care mă gîndeam să-l utilizez la tăiat crengi. Eu am apucat de jos un băţ aproape putrezit şi am ţinut spatele frontului. Iepurele nu vedea, nu auzea, ba chiar îşi permitea să ne arăte fundul cu codiţa indecent săltată. Mergeam foarte înfriguraţi, eram gata să-l vînăm, în fine, pe Urechilă. Cînd Florică ajunse la trei paşi de vînat, vînatul a ridicat privirea nefirească, şireată şi cumva batjocoritoare. Prietenul meu a zvîrlit atunci toporişca (eu m-aş fi abţinut!), la o secundă după ce ţinta se mişcase! Dar cum se mişcase! Ca un glonţ! Bănuiam că se întorce în pădure. I-am ieşit înainte şi am dat cu reteveiul. Cu o manevră dibace, animalul ne-a ocolit, pe mine şi arma improvizată, şi s-a topit la adăpost.
Ne rămînea doar să rîdem. Şi am rîs. Asemenea iepure nu întîlniserăm nicicînd! Şi parcă ne părea rău că, în loc să vrem să-l vînăm, n-am preferat să-i admirăm plimbarea melancolică...
Cine ştie ce dureri o fi avut şi el!

din volumul „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005
(versiune revăzută)









vineri, 17 iulie 2015

PURTĂTORUL DE MESAJ

(după o idee de Julio Cortazar)

Se opri în vecinătatea locului indicat, aflat pe o străduţă puţin circulată. Prefăcătoria cu studiul faţadelor era veche, dar aşa luă aminte la mişcarea trecătorilor. Ghici rostul celor care, ca şi el, cercetau cu rîvnă ambianţa. Se temu de capcană, părîndu-i-se a recunoaşte cîţiva poliţişti deghizaţi. Dar văzu că în clădirea sumbră intrau nu numai tovarăşi de rangul lui, ci şi conducători. Asta îl linişti oarecum. Poate că în Mişcare sînt cuprinşi chiar unii din tabăra cealaltă.
La intrare îi cerură parola. Totdeauna, cînd trebuia să o spună, avea un moment de nesiguranţă. Nu din cauză că ar fi uitat cuvîntul sau propoziţia; pur şi simplu, aerul de complotist îl scîrbea, îi trezea dorinţa de legalitate. Complotul nu era arma lor, iar secretele se potriveau celor slabi. Şi mai avea senzaţia că parola poate fi cheia cătuşelor ce i se vor pune cîndva. Ce dovadă mai bună pentru poliţie că e şi el implicat? Se grăbi pe coridoarele întortocheate spre încăperea subterană.
Sala era aproape plină. Discuţia nu începuse. Găsi un loc în ultimele rînduri şi se aşeză fără să schimbe o vorbă cu vecinii. La prezidiu revăzu o parte din şefi. Pe diferite scaune, prieteni de-ai lui. Le zîmbi, iar ei răspunseră cu semne de încurajare. Se simţi mai bine dispus. Pe uşă încă apăreau întîrziaţi. Apoi nu mai intră nimeni, însă dezbaterea tot nu începu. Şi în golul aşteptării personajului sine qua non, îl cuprinse, încet şi temeinic, o ciudată stare ambiguă, predominant tristă, ca după un act sexual ratat nefiresc. Era o dulce beţie, deşi nu băuse nimic, nici nu făcuse amor de cîteva zile. Ar fi adormit, poate, dacă nu-l trezeau aplauzele tovarăşilor. Se ridică şi el, iar mîinile prinseră a se lovi una de alta fără voia lui. Sosise şeful cel mare; la un semn al lui, se liniştiră şi se aşezară.
În timpul prezentării raportului, îl năpădi din nou toropeala aceea ciudată. Îşi spuse că e ceva trecător, nu-i dădu atenţie; dar starea îi juca feste neplăcute. Deseori se trezea cu gîndurile aiurea, pufnea în rîs, îi venea să fluiere. Fiind total neatent la ce discutau, fără să ştie de ce şi pentru ce, se pomeni cu mîna ridicată, atunci cînd se ceru un voluntar pentru ducerea mesajului dincolo. Tovarăşii de la prezidiu notară numele lui, spuseră că după sfîrşitul reuniunii trebuie să rămînă pentru detalii, îi apreciară devotamentul, îi recomandară atenţie sporită. Se trecu la altă problemă, iar el continuă să alunece din luciditate în starea moleşitoare şi îndărăt, neputînd sau nevrînd să se oprească din pendulare.
Cînd dezbaterea se încheie şi tovarăşii se ridicară să plece, el rămase din inerţie, nu din conştiinţa clară că trebuie să primească instrucţiuni. Abia după ce sala fu goală, se trezi şi sări de pe scaun, care căzu cu zgomot. Bufnitura îi aminti cele întîmplate. Se grăbi spre ieşire. Tovarăşul de acolo îl îndrumă pe un culoar lateral. După cîteva cotituri, ajunse la o uşă întredeschisă, unde ciocăni politicos. I se spuse să intre. Intră. Un bărbat, în care, emoţionat, recunoscu pe unul dintre mentorii mişcării, îl pofti pe scaun şi începu să-i explice despre ce e vorba. Vorbitorul poseda o voce melodioasă, uşor nazală, cuceritoare. Făcu eforturi să înţeleagă ce aude; vraja îl învăluia şi pînă la urmă reţinu doar ideea că e predestinat să ducă o rază de speranţă dincolo, dar şi să dea celor de aici siguranţa că nu luptă în zadar, că zeii sînt favorabili, cum spuneau strămoşii. Textul mesajului, subliniat în cuprinsul unui decupaj din ziar, pe care captivantul bărbat îl lăsă pe masă şi plecă, trebuia memorat, iar foaia distrusă, ca să nu existe vreo dovadă materială compromiţătoare, în cazul... Şi învăţătorul suspendă restul frazei într-un gest elocvent.
Rămas singur în încăpere, el o cercetă cu atenţie, din obişnuinţă. Lumina se filtra prin geamul mat al unei ferestre solid încastrate în zid. Se întrebă de unde ar putea veni, pentru că nu-şi amintea să fi urcat din subteran, iar de afară nu se auzea nici un zgomot. Nu se mai preocupă de restul mobilierului - o masă, două scaune, un dulap, un pat tare cu margini de fier -, nici de misterul iluminatului, pentru că atenţia îi fu captată de mesaj. Pe dată uită de sine, cînd îl citi. Prima lectură îl incită; a doua îi confirmă ideile; la a treia, găsi puncte de polemică şi gustul unui articol-completare. Vrînd să aştearnă pe hîrtie cele ce avea de obiectat, căută în jur ceva de scris. Atunci îşi aminti limpede unde se află şi ce are de făcut. După ce parcurse încă de două ori mesajul, repetă cu ochii închişi pînă se convinse că l-a memorat. Rupse apoi hîrtia în bucăţele mărunte, pe podeaua de ciment, scăpără un chibrit şi aprinse grămăjoara. Puţina cenuşă o strivi sub talpa pantofului şi o împrăştie. Răsuflă adînc. În cameră mirosea ciudat. Inhală cîteva porţii mici de aer; impresia se confirmă. Parcă fusese topită ceară şi arsă piele de vită. Se grăbi să părăsească încăperea. Bănuia că era deja noapte. Şi fixase, deunăzi, o întîlnire de dragoste mult-amînată.
Dar cînd vru să deschidă uşa, constată cu stupoare că este încuiată pe dinafară. Acest fapt îl ului peste măsură, încît cîteva minute rămase complet imobil, ca şi cum funcţiunile corpului său ar fi încetat brusc. Îşi reveni încet şi, văzînd tulbure, căută clanţa. Trase de ea cu putere, furios, încrîncenat, disperat şi, totodată, dezamăgit, contrariat. Ce însemna asta? O glumă a tovarăşilor? O neglijenţă a celui care îngrijea clădirea? Intenţia precisă a mentorului, care voia să-l ştie în siguranţă pînă memorează mesajul? Dar el învăţase textul, trebuia să iasă din cameră, să îl ducă la destinaţie! Începu să bată în uşă cu pumnii, o izbi cu picioarele, cu umerii, capul... Într-un tîrziu, sleit, se lungi pe pat, cu faţa în sus. Respiraţia precipitată şi încordarea dispărură. Putu să judece situaţia; dar nu reuşi să ajungă la o concluzie. Cu ochii în tavan, într-un loc unde bănuia că ar fi becul electric, trupul se moleşi, membrele se îngreunară, plămînii răriră mişcarea. Alunecă în somn...
Îl trezi brusc dorinţa limpezirii unui gînd din vis, nu-şi aminti pe moment care, însă era ceva neplăcut, sîcîitor, întunecat. Sări sprinten din aşternutul aspru al blănii de urs întinsă pe laviţă. Pe masa de piatră văzu o bărdacă şi o tipsie cu faguri de miere, alături de pîinea rotundă. Rupse o bucată de fagure. Gustul mierii, plăcut, îi parfumă parcă sufletul, iar apa din vas îl răcori. Prin dreptunghiul intrării, acoperit doar pe jumătate de o altă piele de urs, se vedea o zi minunată, cu soare orbitor. Priveliştea asta îi aminti că, peste puţin, el va trece, poate (dacă se va dovedi vrednic, iscusit şi drept la încercarea de pe urmă), dincolo, unde - i se spusese - era neînchipuit de frumos şi de unde nimeni nu se întorsese, afară de numai Zalmoxe. Îşi opri gîndul aici, sfîrşi de mîncat fagurii şi se hotărî să uite tot ce trăise înainte de ziua de ieri, sau mai bine zis, să pună deoparte aceste lucruri preţioase, dar nefolositoare de-acum încolo.
Fusese crescut ca unul ales pentru a merge la Zeu. Tatăl îi explicase, în ziua cînd vînase prima lui pasăre şi o ţinea în vîrful săgeţii, că numai aşa se poate ajunge Sus. Sufletul păsării călătoreşte prin nouri spre cerul Lui, zicea tatăl. Auzea şi acum vorbele asprului bărbat, rămas în vale. Învăţase ce înseamnă drumul după prima luptă, din care ieşise repede învins. Tatăl îi spusese că e totuşi prea mic, nu că nu s-a pregătit destul. A doua oară, peste patru ani, puţin a lipsit să iasă învingător. Doar unul singur dintre luptători a fost mai puternic. Nu i-a părut rău. Căpătase încredere. Izbîndise a treia oară. Cei din valea lui chiuiseră şi îl purtaseră pe umeri, la sărbătoarea bucuriei, unde vinul cursese liber şi muzicile nu tăcuseră trei zile şi trei nopţi. Se mîndreau cu el, deoarece de-acum cetăţile îi vor trata ca egali, fără tocmeli noi. Era prima oară cînd unul dintre oamenii văilor izbutise. Nimeni nu se îndoia că va trece şi ultima încercare, cea din munţi. Toate semnele se arătaseră favorabile şi parte din ele se adeveriseră...
În seara celei de-a treia zi de sărbătoare au venit călăreţii. Muzica s-a oprit. S-au despărţit în tăcere. Depărtîndu-se, de pe dealul apropiat, la o ultimă privire, i-a văzut pe ai lui, la lumina faclelor, ca pe nişte necunoscuţi. Parcă scăpase de-o povară. N-a desluşit pe unde au mers, noaptea era înnourată, nu clipea nici o stea. Călăreţii nu vorbeau, aşa că tot drumul a tăcut şi el. Bucuria cu care plecase din vale se topise încet în negura nopţii şi a locurilor pustii. Cînd au ajuns, el uitase de unde venea. Trăia certitudinea că merge spre o împlinire. Cineva l-a condus aici şi a tras deoparte pielea, luminînd cu făclia cît să vadă unde e laviţa. I-a făcut semn să intre şi a dispărut, astupînd intrarea. În întuneric, a adormit repede. Acum, retrăind toate astea, din adîncurile corpului urcă spre cap o amorţeală, o ameţeală ca de la vin băut fără măsură, şi se întrebă dacă îi va dăuna. Fără să vrea, întins, aţipi din nou. Ultima clipire a pleoapelor închise pe fundul ochilor priveliştea verde a văii şi strălucirea zilei, ce se revărsa parcă în şiroaie, ca ploaia...
Nu-şi explica faptul că văzuse sau visase alb, cînd camera în care fusese închis - din greşeală? - era cufundată în obscuritate. Prin fereastră abia se cernea un soi de ceaţă albicioasă, cît să deosebească obiectele ştiute: masa, dulapul, scaunele. Îşi aminti repede de ce se află aici şi avu certitudinea inexplicabilă că este arestat deja! Da, îşi zise, asta e, aleşii pentru misiuni asemănătoare sînt ca şi jertfiţi cauzei, mulţi au sfîrşit în faţa plutoanelor de execuţie ori au putrezit prin beciuri. Dar dacă l-au capturat deja, cînd s-a întîmplat asta? De ce nu-şi amintea nici un detaliu al arestării? Încercă iar să deschidă uşa. Zadarnic. Dibui după comutatorul becului electric. Evident, nu-l găsi, era pe coridor... Renunţă. Aprinse o ţigară, ultima. Înjură în gînd, cu amărăciune. Dacă va fi nevoit să facă o noapte albă, ţigările pot subţia chinul. Lipsa lor îl îngroaşă. Ca să uite, fumă ţigara aceea pînă la capăt şi pulveriză mucul. Pe urmă tuşi, adună de pe laringe sputa îmbibată cu nicotină, scuipă. Respiră adînc, parcă scăpat de-o grijă. O vreme şezu pe colţul mesei. Apoi se plimbă cu paşi mici în jurul ei. Pe ciment, pantofii scoteau un zgomot nefiresc de tare, parcă aparţineau altcuiva. Deveni curios. Începu să meargă doi-trei paşi, după care se opri. Da, alături, deasupra ori dedesubt, mai mergea cineva!... Căută să păşească neauzit. Nu se mai întîmplă nimic. Iar călcă firesc. Paşii aceia urmară ritmul şi opririle paşilor lui. Îi desluşi destul de limpede, dar îşi spuse că are halucinaţii. Se culcă. Simţi ca binefacere asprimea păturii. Liniştea se instală deplin. Ochii, deprinşi acum cu întunericul, se fixară asupra punctului din tavan unde bănuia că ar fi becul. I se păru că acolo clipeşte ceva, o clapetă ce se închide şi se deschide într-un ritm anume. Încordă auzul, să distingă declicul. O altă iluzie, îşi zise, de data asta optică... Sînt pe drumul cel bun, în curînd o să văd îngeri sau diavoli! Şi, leac de alungat nălucile, începu să numere ca să adoarmă. Dar somnul nu vru să vină. Iar ochii deschişi, după ce rătăciră îndelung prin beznă, se opriră, inevitabil, asupra acelui punct din tavan, cu clapeta care continua să se mişte. Ţintind punctul, pleoapele obosiră şi se închiseră de la sine...
Ca de obicei, se trezi brusc la gîndul că trebuie să facă un lucru anume. Pielea de urs astupa acum întreg dreptunghiul, semn că trecuse cineva pe la uşă. Ori fusese vîntul de vină? Săltă opritoarea şi ieşi. Strălucirea zilei îl orbi; fără să vrea, duse pumnii la scovîrlii. Picioarele călcau la nimereală. Cînd putu să vadă bine, se opri şi cercetă valea. Pe mijloc curgea o apă limpede, cu sclipiri aurii, peste pietroaie albe. Muntele din faţă purta pe umeri o pădure deasă. În jos, nişte stînci lucioase despicau pîrîul; acolo apa vîjîia necontenit iar spuma sărea departe. Înspre izvoare, marginea codrului se apleca într-un sărut deasupra albiei, ascunzînd-o.
Pentru el, priveliştea fu ca o chemare. Tălpile îi tresăltară şi se trezi coborînd în goană pajiştea desfăşurată abrupt pînă jos. Dorinţa de a înota îl frigea, i se părea că aleargă prea încet. Se azvîrli înainte, căzu de-a berbeleacul pînă aproape de mal, trase cu un gest scurt cămaşa, o aruncă pe un bolovan şi se avîntă în apă. Alunecă pe o piatră, se lovi, nu-l duru, era el însuşi un bulgăre de bucurie. Se bălăci, dus la vale, apoi se întoarse. Reuşi cu greu să se agaţe de colţuri şi rădăcini, luptă să revină la cămaşă. Apa rece părea o armată; iar el nu cunoştea o desfătare mai mare decît lupta. Propti călcîiele în prundiş şi se ridică, alt om. Pletele lungi îi atîrnau ude pe umeri. Scutură capul, răspîndind o ploaie de picături. Cu degetele răşchirate îşi dădu părul peste creştet şi deschise ochii spre cer, cu faţa săltată la soarele cald. Un timp rămase aşa, nemişcat. Zgomotele crescură în jurul lui: clipocitul pîrîului, ciripitul păsărilor, vuietul pădurii; auzi voci undeva sus şi privi către locul de unde venise. Acum văzu că acolo valea era tăiată de un tăpşan, la marginea căruia se deschideau, în peretele neted din spate, mai multe găuri acoperite cu piei de urs. Una îl găzduise peste noapte, dar n-o deosebi, toate erau la fel. Cîţiva tineri strînşi la un capăt al platoului se uitau spre poarta văii, pe unde urcau nişte siluete albe. Erau - o ştia din auzite - fecioarele despletite. Fusese prevenit ce e cu ele. Nu ştia ce urmează, ştia ce trebuie să facă el. Se aruncă iarăşi în apă, gustă ultima oară plăcerea scăldatului.
Senzaţia care îl trezi era neplăcută, un fel de mîncărime şi usturime a pielii. Lepădă haina şi cămaşa, scărpină pînă la sînge bustul gol, întrebîndu-se dacă l-au podidit ploşniţele, puricii sau rîia. Tocmai se uşurase, cînd, simultan, becul din tavan se aprinse iar uşa fu deschisă. Privi la cei trei inşi intraţi deodată. Nu-i văzuse în viaţa lui, dar avu impresia că sînt cunoştinţe vechi. Arătau o vîrstă imprecisă; îmbrăcaţi identic, în costume de culoare închisă, masivi, cu umeri laţi, ochi cenuşii, fălci pătrate, păr tuns perie, frunţi colţuroase. Prea mult timp nu trecu pînă se lămuri de unde îi cunoaşte: poliţia! Nu trebuie să-i ştii pe toţi oamenii acestei instituţii; emană din ei ceva specific! Fireşte că înţelese şi de ce veniseră. Cînd începură să lovească, el deja era în atac; pe unul îl eliminase momentan din luptă, rupîndu-i dinţii cu pumnul, altuia îi trîntise un scaun în cap. Furia cu care se bătea nu-l ajută. Inegală ca forţe, înfruntarea deveni şi dură. Ei scoaseră bastoane de cauciuc, utilizîndu-le metodic; el se folosi doar de pumni şi picioare. Puterile i se topiră; curînd căzu copleşit. Nu se mai apără deloc. Loveau crunt, parcă tocau cu satîrul corpul moale, inert, istovit. Isprăviră nu cînd el ajunse ca un sac de zdrenţe, ci cînd se plictisiră. Îl aruncară pe pat, ieşiră, încuiară uşa, stinseră lumina. El nu-şi pierduse complet cunoştinţa, mai percepu plecarea lor, întunericul, răsucitul zăvorului. Apoi bezna camerei se contopi cu bezna ochilor şi a memoriei, creierul său fiind cotropit treptat de o senzaţie de căldură şi apăsare, de zidire în vatra unui cuptor încins. Astfel se trezi dincolo.
Urcă panta abruptă, spre platou. Ajunse tocmai cînd fecioarele se opreau în faţa tinerilor. Se amestecă între cei de înălţimea lui, fără ca vreunul să-l întrebe de unde vine. Desfăşuraţi ca o plasă, gata să prindă siluetele albe, aşteptau. El era liniştit, chiar indiferent în comparaţie cu trepidaţia de tineri armăsari a celor din jur. Fecioarele păruseră o adiere de vînt peste ponoare cu flori; priveau în jos, preocupate doar de cum calcă pe pietre. Fiecare ducea cîte un urcior şi un coş învelit cu ştergar. Se opriră dinaintea băieţilor şi ridicară pleoape cu gene lungi, dezvelind priviri temătoare. Peste vale soarele deodată luci oblic şi se piti după munte. Ca la un semn, flăcăii se mişcară. În cleştele degetelor apucară urciorul, dimpreună cu mîna fetei care îl ţinea. Doar el nu făcu asta. Cînd ceilalţi se îndreptară spre găurile cu piei de urs, se trezi în faţa unei fetişcane, singura fără soţ. Aproape că nu mai avu respiraţie. Nu îi era ruşine, nici frică; dar nici nu stăpînea ce i se întîmpla. Fata porni spre încăperea goală, el o urmă. Lăsă blana de la intrare ridicată. Lumina asfinţitului se topea, roşie, prin colţuri. Fecioara dezveli coşul. Scoase o bucată de carne friptă, caldă încă, şi pîine. Aşeză pe masă. Tăcut, el rupse un colţ infim şi-l duse la gură, absent, cu ochii pe malul împădurit de dincolo de apă. Friptura în sînge, altădată hrana lui preferată, nu avea gust parcă. În urcior era vin. Bău; dar lichidul i se păru acru. Clăti gura cu apă din bărdaca pusă în firidă. Apoi rămase nemişcat pe laviţă, departe de fata care nu participase la cină, nici nu strînsese rămăşiţele. Aşa îi cuprinse înserarea. Ţipetele ce se auziră curînd din vecinătate îl făcură să iasă afară. O lumină ca de pe altă lume se pogorîse peste vale.
Se ridică năucit. În primul moment, lumina îi păru orbitoare şi nu putu deschide bine ochii. Încercă să-şi frece găvanele, dar abia izbuti să mişte mîinile. Cu greu îşi dădu seama unde se află. Deodată cu durerea, îi reveniră în minte cele întîmplate. Bătaia... Poliţiştii... Înţelese că becul din tavan este acum aprins. Crezînd că iarăşi au venit bătăuşii, sări din pat, gata să lovească sau să se apere. Picioarele nu îl ţinură şi se prăbuşi pe cimentul rece. Răceala îi făcu bine, ca un balsam pe pielea arsă a pieptului, a feţei, a braţelor. Se întoarse cu spatele, care îl ardea mai tare. Descoperi pe scaun, la masă, un personaj impasibil. Părea cu gîndurile aiurea şi îl fixa ca pe-o mobilă sau o carte închisă. Vru să se salte, însă nu reuşi decît să se sprijine pe coate. Mişcarea atrase atenţia celuilalt, care îi veni în ajutor. Pus pe pat, cu haina drept pernă, primi dintr-o sticluţă pătrată o înghiţitură de coniac, întăritor. Personajul se depărtă şi ţinu sticla neastupată în mînă, la colţul mesei, sub fasciculul de raze roşietice. Recunoscu în intrus, deşi nu-l văzuse vreodată, cum nu-i văzuse nici pe cei trei de adineauri, Anchetatorul. Ştia ce misiune are acesta, ştia şi care îi sînt mijloacele - sau mai degrabă cum îi sînt: blînde, calme, înţelegătoare, persuasive, insinuante, cooperante. Pe cînd cîntărea situaţia, îşi aminti că în seara aceea avea - sau avusese - o întîlnire de dragoste. Acum o ratase. Îndîrjirea îl cuprinse, hotărî să nu joace cum vrea individul, nici să cîştige timp. Pierduse destul, poate chiar totul. Nu aşteptă să fie întrebat, vru el să vorbească, dar abia scoase cîteva cîrîieli. Fu nevoie de altă înghiţitură de coniac, pe care celălalt i-o oferi cu delicateţe, să reuşească articularea cuvintelor. Discursul, cu răsuflarea tăiată, cu incongruenţe voite, izbuti să-l poarte pe Anchetator îndeajuns de anapoda. Bunăvoinţa aceluia, întinsă la maxim, plesni cu o replică plină de ură: „Aşa faceţi toţi pe curajoşii cînd ne întîlnim întîia oară, dar după trei-patru şedinţe vă înmuiaţi şi acceptaţi orice, numai să vedeţi lumina!” Tîrziu, cînd rămase iar singur, simţi oboseala ca o cătuşă...
Părăsiseră valea cea verde. Se strecurau spre vîrful muntelui prin pădure, pe urmele ursului. Hăituit încă din zori, animalul urca tot mai sus şi se pitula dibaci, evitînd capcanele dinainte pregătite. El purta un cuţit lung la cingătoare, în teacă, şi suliţa cu coadă scurtă, cu care pînă acum doar înlătura crengile. Tufele dese şi cetinile aplecate erau ţesute de mărăcinişuri, jnepeni şi ferigi. Cămaşa i se rupsese în cîteva locuri, bobiţe de sînge o pătaseră, ţîşnite din semnele ţepilor ce îi tăiaseră pielea. Nu simţea astfel de nimicuri. Ca şi pe ceilalţi, îl înfierbînta dorinţa de a înfige cel dintîi suliţa ori cuţitul în carnea fiarei. Altfel, se zbătuse degeaba. Ceva îl făcea să fie sigur că el va fi alesul. Ceilalţi rămăseseră mult îndărăt. Cînd, oarecum dezorientat, scăpă într-un luminiş, convingerea, braţul şi sufletul se întăriră: fiara, ursul căutat prin hăţişuri, şedea aici! Nepăsător, înfuleca o ciozvîrtă de vită, cine ştie unde culeasă. O clipă, om şi animal se priviră în ochi, iar omului clipa i se păru fără sfîrşit. Ursul îşi linse botul, şterse labele pe pieptul păros, întoarse ciotul de coadă şi dispăru domol între tufe. El îşi reveni iute din uimire şi înţelese că nu aici era locul hărăzit luptei. Se precipită în urma dihaniei, fără să fie atent că spinii îi sfîşiau carnea. Văzu fundul obraznic al ursului, dar nu putu să zvîrle suliţa din cauza păienjenişului de crengi. N-ai să scapi, scrîşni printre dinţi, cînd vînatul se opri, cu botul întors, ochii parcă batjocoritori, gura ca un rînjet omenesc. Goniră o vreme, fără ca distanţa dintre ei să se micşoreze. Ieşiră la marginea pădurii, spre teşitura muntelui. Jos se căsca prăpastia. Nemulţumit deodată, ursul se trase îndărăt, mîrîind ameninţător. Cîteva stînci uriaşe, ca nişte feţe de oameni, priveau la cei doi. Fiara vru să se întoarcă sau să o tulească pe sub poala brazilor. Nu avu timp. Suliţa îi străpunse grumazul. Ridicat în două picioare, păru că se distrează. Apucă lemnul şi trase de el, scuturînd şi sfîrtecîndu-şi beregata. Mormăitul furios înfricoşa. Dar vînătorul prinsese gustul aţîţător al sîngelui. Abia acum îşi amintea şi înţelegea de ce i se spusese că trebuie să ucidă ursul. Înfipse cuţitul între coastele animalului. Auzi un pîrîit şi se prăbuşi peste trupul sălbăticiunii, neferindu-se de ghearele ce îl brăzdau adînc pe piept şi spate. Lama atinse inima din prima împlîntare, dar el lovi de multe ori, pînă cînd horcăitul încetă. Rămas în genunchi, învingătorul privi la mîinile însîngerate, la fierul pe care se reflecta soarele...
Lumina aceea intermitentă, iritantă, provenea de la becul din tavan, care se aprindea şi se stingea cînd mai lung timp, cînd mai scurt. Gîndi că poate s-a defectat instalaţia. Sau vor să-l tortureze astfel? Întors cu faţa în jos, închise ochii şi-şi acoperi capul cu haina. Nu, desigur, asta nu era tortură, putea s-o evite. Ar fi trebuit să-l lege şi să-i picure ceva pe pleoape, să le lipească, să nu le poată închide, dacă voiau să-l tortureze... Nu e altceva decît defecţiune, îşi spuse liniştit. Ridică marginea hainei. I se păru că becul nu se aprinde chiar la întîmplare, ci după o regulă, un ritm. Îşi aminti de alfabetul Morse. Ştia codul sonor, ştia să „citească” în acest mod. Probabil e comunicare optică, îşi zise, şi se aşeză într-o poziţie din care vedea fără să-i bată lumina direct în ochi. Începu să recepţioneze. După un lung răstimp, şi cu oarecari ezitări, crezu că a reuşit. Cuvintele spuneau că EI - cine anume, nu se preciza - îl vor vizita sau ajuta curînd, să fie pregătit... Nu prea fu sigur că mesajul îi este adresat, dar nu-i rămînea altceva de făcut decît să fie treaz, dacă va putea. Cu gîndul bîntuit de îndoială, nu băgă de seamă că becul nu mai clipeşte. Intră iar în noaptea camerei şi a memoriei, şi privi la omul majestuos oprit lîngă el şi lîngă ursul mort. Pe moment nu pricepu ce vrea acela, oboseala şi sfîrşeala biruiau trupul său tînăr şi rănit. Căzuse peste leşul animalului, într-o somnolenţă care, în loc să fie binefăcătoare şi dătătoare de puteri noi, îl exaspera şi îi producea dureri de cap, de parcă s-ar fi îmbătat crunt. Sesiză totuşi cînd se deschise uşa. Lumina de pe coridor tăie o fîşie în obscuritatea încăperii, suficientă să vadă distinct. Se trezise, se simţea mai bine. Studie detaşat pe omul care intră. Îl recunoscu mai greu în uniforma de temnicer: era unul dintre şefii Mişcării, despre care ştia că se află dincolo. Da, el era. Sări din pat, într-un reflex de supunere ierarhică. Slăbiciunea îl doborî iar. Şeful se repezi, îl ajută, îi spuse că nu trebuie să se obosească; să stea liniştit şi să transmită cît mai repede mesajul, nu era vreme de pierdut, nici de explicaţii, duşmanii tocmai controlau cealaltă aripă a clădirii, puteau pica dintr-un moment într-altul. El recită textul şi întrebă ce se întîmplă. Şeful spuse că nu se ştie nimic sigur pînă acum, situaţia e confuză, se lucrează pentru clarificare. Şi ieşi. Iar el recăzu în noaptea neliniştii şi a îndoielii, golit de sentimente, gînduri şi semnificaţii, text inert şi insensibil ca o reclamă la un produs expirat...
Dar se menţinea mîndru, cu fruntea sus, însîngerat şi sfîşiat. Vîntul îi flutura pletele ca pe-ale steagului cu coadă. Se simţea altfel, pur, demn şi neînfricat. Vedea doar albastra zare, cerul lui Zalmoxe, al Zeului care se pregătea să-l primească. Undeva, alături, cineva cuvînta, şi vorbele aceluia răsunau limpezi peste piscurile munţilor şi peste capetele luptătorilor aflaţi jos, la picioarele sanctuarului. Vestea despre isprava lui străbătea ţinuturile. Trebuie să fii mîndru că eşti cel ales să porţi mesajul către Zeu, i se spunea. Te-ai dovedit puternic, nededat plăcerilor trupului, tare în faţa morţii... Cînd vocea tăcu, el coborî privirea asupra omului. Chipul îi păru cunoscut, parcă se mai văzuseră altundeva. Individul şedea în cadrul uşii, lumina îi cădea pieziş pe figură, ochii păreau de hîrcă. Făcu un pas şi închise uşa. În mînă avea o servietă subţire. O aşeză cu grijă pe masă, scoase din ea un dosar, îl deschise, extrase o filă şi-l întrebă dacă poate să citească. Nu răspunse. Celălalt îi arătă hîrtia, pe care dactilografiaseră cu litere mari propoziţia:

CONDAMNAT LA MOARTE PRIN ÎMPUŞCARE

Nici o semnătură, nici o parafă. Zîmbi. Era o stratagemă sau o perfidie? Vru să afle, dar individul zise că în locul cuvîntului condamnat s-ar potrivi sacrificat. Nu comentă. Insul întrebă dacă totuşi nu are ceva de spus acum, cînd încă se mai poate... Nu răspunse. Celălalt clătină din cap şi plecă, fără alte gesturi. Din nou singur, odată cu închiderea uşii, plonjă în lumea de dincolo, unde - presimţea - i se va întîmpla ceva minunat, poate un zbor către cerul înalt, încă neluminat, la care privea în vreme ce păşea tăcut, însoţit de cîţiva slujitori ai Zeului, pe o potecă îngustă, pietruită, către vîrf. Un gînd ca un ghimpe îl zgîndăra însă: deodată simţise - sau i se năzărise? - că nu i s-a spus totul despre ce urmează! Muncea să înlăture din sine tulburarea, şi asta nu-i da răgaz să fie atent pe unde merge. Jos în vale, departe, o mulţime de luptători aşteptau în tăcere, cu feţele înălţate şi ochii aţintiţi spre el, şi abia se distingeau în negura dimineţii. Tocmai urma să treacă un mic prag, cînd uşa se deschise cu o bufnitură, trîntită violent de perete. Trei inşi, care păreau bătăuşii de adineauri, dar care i se înfăţişară neclar a fi tovarăşi din Mişcare, intrară în cameră şi îl înhăţară, înainte să-şi vină în fire, înainte să mişte, să contreze, să se împotrivească. Îl scoaseră tîrîş pe coridor. Nu avu putere să se opună, deşi ştia unde e dus, ba chiar voia să ajungă, se silea să calce drept pe potecă spre piscul acela teşit, o stîncă pe lîngă vîrful căreia vîntul şuiera. Ceata războinicilor de jos era atentă şi tremura la fiecare pas al lui, slujitorii îl sprijineau, iar el se clătina printre pereţii întunecaţi ai coridorului, se lăsa în voia lor, forţa unită a celor trei depăşea oricum sleita sa vlagă, împotrivirea nu-şi afla sens. Abia cînd se deschise uşa spre curtea interioară şi văzu plutonul de execuţie, făcu un gest de refuz, prin care trecu iar în lumea de alături, unde era oprit pe buza teşiturii, pe deplin convins - deşi gîndul acela ca un ghimpe nu pierise - că acum se va înălţa la Zalmoxe, şi se lupta să scape de cei care îl tîrau către stîlpul de lîngă zid, în faţa plutonului, unde îl legară cu mîinile la spate. Avu energia să respingă pînza neagră peste ochi; nu mai auzi comenzile, regăsi cerul albastru şi aşteptă, ca şi cei de jos, apariţia Zeului. O clipă doar privi la picioarele sale. Acolo zăcea gîndul cel înţepător - suliţele care îl aşteptau, puştile cu baionete la ţevi care îl aţinteau, şi către care îşi oferi pieptul, deschis.


”...apoi îl aruncă pe vîrful suliţelor; dacă el e străpuns şi moare, ei cred că Zeul le este prielnic...”
(Herodot)

Din cartea JERTFĂ & STEAG, ediţia a II-a, în pregătire la o editură