joi, 5 decembrie 2013
duminică, 20 octombrie 2013
NICI ACUM DOI ANI NU AVEAM BLOG...
NICOLAE
MANOLESCU
SAU
DESPRE
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL SUFICIENŢEI DE SINE
După
ce-am pus acest titlu, m-am oprit din scris, neştiind pe moment ce
să mai adaug. Mi se pare că formula(rea) e potrivită pe coperta
unei compuneri conforme cu asprele norme didactice şi/sau academice.
Fiindcă Nicolae Manolescu, personalitate publică, ambasador, critic
literar, fost şef de partid, liberal-conservator [cum singur îşi
spunea, devansând (mez)alianţa lideraşului ce distruge resturile
unei istorii onorante], El Lider Maximo al scriitorilor, prezident de
comitete şi comisii universitare etc. etc., n-are încotro: dacă
tot a descoperit că e „născut pentru fericire” (pag. 410, opul
mai jos citat), musai să suporte povara de-a fi adulat, contestat,
detestat, combătut cu argumente justificate, în teze doctorale,
tomuri omagiale, monografii groase, destinate colectării prafului
bibliotecilor! Posteritatea dânsului a început deja!
Ce
m-a îndemnat să comit iarăşi un articol despre care s-ar putea
spune că este contra, că este împotrivă, că este o „înjurătură”
la adresa Necontestatului Maestru al eschivei sclipitoare? Nimic
altceva decât plăcerea cititului, provocată de volumul Viaţă
şi cărţi - Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed.
Paralela 45, 2009. Din start, e musai să mărturisesc: m-am
recunoscut în cititorul şi-n omul N.M., într-o asemenea măsură
încât îmi vine greu să-l „combat”! Şi eu sunt dezordonat,
prefer să citesc şi să ascult muzică, nu să muncesc, îmi plac
personajele din ficţiuni, dar şi oamenii reali, am predilecţie
pentru umor şi ironie, mai degrabă decât pentru teorii „serioase”.
Bârfesc, desigur, căutând gratuitatea şi spumosul vieţii. Nu
cred că există femei urâte, ci doar ocazii insuficiente, iar când
citesc inepţii de soiul celei scrise de Al. George despre soţia lui
Paul Goma, iau foc. Pe Manolescu l-am întâlnit o singură dată, la
un colocviu studenţesc, prin 1980, în toiul bătăliei pentru
afirmarea optzecismului literar. Se discuta despre cum să scriem
noi, cei tineri, ca să putem publica în condiţiile date. Am
afirmat că nu toţi vrem să publicăm „în condiţiile date”,
replică neobservată în aprinsa dezbatere a strategiilor de asalt &
desant. Afirmaţia am validat-o peste doi ani, când Florin Mugur
mi-a arătat referatul la volumul de povestiri depus la Cartea
Românească, referat ce conţinea explicit, între alte obiecţii,
recomandarea eliminării textului „Ţuică de prună”. N-am
eliminat povestirea, ci mi-am retras manuscrisul! Gestul o fi fost el
nemaipomenit de dat dracului, dar nu-mi venea să mă laud. Azi îl
consider un puseu de... suficienţă de sine! Şi iată-mă îmbâcsit
de ceea ce intenţionam să-i reproşez lui Manolescu. Cum să
procedez? Masochist nu sunt; moralist nu pot fi; lup, nici atâta; să
urăsc pe cineva, nu-s capabil. Nu rezist însă de-a dezumfla texte
mincinoase şi n-am nicio consideraţie pentru oamenii care cândva
au fost „cineva”, iar după 1989 opintesc să arate c-au fost
altceva. Manolescu pare că-şi dă osteneala să nu scape „trendul”
ăsta. E drept, face asta cam de prin 2004 încoace, dar recuperează
accelerat...
Nicolae
Manolescu este unul dintre literaţii români lesne de citit. Scriind
rapid şi mult, revendică pe drept locul întâi pe ultima jumătate
de secol. Farmecul personal s-a adăugat însuşirilor moştenite de
la o familie mare, bine situată în societatea interbelică.
(Paginile închinate neamurilor sale sunt demne de-a ilustra istoria
românească, într-un eşantion exemplar.) Iute la minte, Manolescu
este iute şi la prins din zbor ideile vremii, dovedind un simţ al
orientării fără greş. Naiv n-aş crede că e, sau că a fost.
Joacă foarte bine rolul neajutoratului, al neştiutorului, ceea ce-l
scoate mai mereu cu faţa curată. Că s-a amestecat unde nu-i era
locul - în politică - singur o recunoaşte. Recunoaşterea nu-i
şterge „contribuţia nepreţuită” la spulberarea speranţelor
unei mari părţi din electorat, în 2000.
Manolescu
încearcă să inducă ideea că toate greşelile trecute sunt fără
mare importanţă şi, oricum, nu mai interesează pe nimeni. Asta e
inadmisibil şi face mai mult rău decât toate prostiile sale
politice sau literare. În plus, generalizează cu suficienţă şi
aplomb. De exemplu, la pag. 397 spune: „Ca tuturor, comunismul mi
se părea etern”. Ei bine, tata, şi mulţi dintre consătenii mei
(răsculaţi la colectivizare, în 1960, domoliţi de trupele
Securităţii) erau convinşi că regimul nu apucă anul 2000 (când,
conform unor deducţii ancestrale, ei credeau că se va sfârşi
lumea)! Sau, la pag. 70, remarca despre „prelungirea nefirească a
tradiţiilor pastorale în imaginaţia românilor...”. Manolescu
(se face că?) uită cum tocmai astfel de tradiţii, bine păstrate
şi atent promovate, aduc un plus de care orice popor se simte mândru
şi-l afirmă fără complexe: japonezii, mentalitatea samurailor;
americanii, cow-boy-ii şi mitologia Vestului sălbatic; francezii,
spiritul de fineţe gastronomic; italienii, operă şi canţonete;
englezii, atâtea fantasme gothice; spaniolii, corida etc. De ce-o fi
nefirească prelungirea tradiţiei noastre pastorale?
Există,
în volumul amintit, un pasaj extrem de curios, la pag. 274. Anume,
acela unde Manolescu mărturiseşte, cu inconştienţă sau cinism,
că în 1969 a dat de bună voie o declaraţie la Securitate, despre
călătoria efectuată în 1967 la Freiburg şi Paris. „I-am cerut
(ofiţerului) un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit
totul. Nume, date, locuri.” Precizie de raport! Urmează
consideraţii despre cât de cinstit credea criticul declarator în
ideea ca intelectualii români exilaţi, fiecare valoros în domeniul
său, îndeosebi literaţii, să fie „recuperaţi” de
autorităţile comuniste, aşa cum făcuseră ungurii cu ai lor. „În
inocenţa mea, (declaraţia) o consideram un act de demnitate.
Credeam că sinceritatea este absolut necesară. Voi învăţa mai
târziu lecţia că, în anchetele de Securitate, n-are rost să
ascunzi ceea ce le este ofiţerilor evident cunoscut” (pag. 275).
De unde învăţase, că anchetat nu spune c-ar fi fost? Întreg
fragmentul e (ca) un lapsus care explică multe dintre
necunoscutele (aşa le zice autorul) vieţii lui Manolescu. Nu
comentez. Mă mir doar că, ştiind - şi scriind - asta despre sine,
Manolescu îl bănuieşte de colaborare pe Breban (pe care nu l-a
sprijinit când a protestat contra Tezelor din iulie 1971, ci s-a
grăbit să-i ocupe locul la România literară)...
Criticul
literar N. Manolescu e depăşit teoretic, şi-o ştie, dar blufează.
Recunoaşte indirect că s-a dus vremea generaţiei sale. „Istoria
critică...” e o afacere, nu reper cultural. Au spus-o destui.
Marin Mincu a demonstrat cum Manolescu exersează „iuţeala de
mână” preluând idei şi expresii lansate de alţi autori, în
special de G. Călinescu (pe care incriminatul îl numeşte George,
ca orice amator într-ale literaturii). Îl cred pe Mincu, fiindcă
am descoperit cu mândrie că Manolescu mi-a luat o frază dintr-un
articol despre Marin Preda, i-a adăugat o negaţie, şi-a rezultat,
nu-i aşa, că scrisa mea e opinia lui...
Însă
nu vreau să comit aici un articol de lez-majestate, Doamne fereşte,
ci dimpotrivă! Drept care afirm: Nicolae Manolescu este omul care ne
oferă sentimentul deplin al suficienţei româneşti de sine. Nu-l
pot lăuda mai mult!
(Argeş
- septembrie 2011)
sâmbătă, 19 octombrie 2013
ACUM TREI ANI NU AVEAM BLOG...
PAUL
GOMA PENTRU PREMIUL NOBEL
Nu
există un scriitor român care să merite Premiul Nobel mai mult
decât Paul Goma. Distincţia nu încununează valoarea strict
literară, dar nici nu e acordată pe criterii politice,
geostrategice sau masonice, cum cred frustraţii. Literatura română
suferă lipsa unui nume nobelizat. S-au ratat câteva momente
prielnice pentru asemenea consacrare. Lucian Blaga a fost aproape de
cunună. Contextul politic al vremii permitea un succes meritat, dacă
nu bântuia Războiul Rece. Opera lui Blaga nu-i de o valoare mai
mică decât a unor poeţi italieni sau greci (cu simpatii
comuniste!), răsplătiţi mai degrabă pentru atitudinea lor
cetăţenească decât pentru cea estetică. În interiorul naţiunii
române, bulversate de-o lungă serie de acte politice idioate ale
„elitelor” conducătoare inter- şi post-belice, Războiul Rece
devenise „război fierbinte” - războiul sângelui, război
intrauterin, război fratricid. Nu pot numi altfel faptul că nişte
români au omorât alţi români, instigaţi de-o ideologie
inumană şi mincinoasă până dincolo de limita raţiunii.
În
anii 1950 s-a dat cu piciorul şansei de-a avea un literat român
consacrat de Premiu. Nu miră stupizenia organizaţiei de breaslă,
incapabilă să gestioneze favorabil momentul. Lăsând laoparte
motivul invidiei personale şi dezbinarea, prioritar era interesul
naţional. Premiul ar fi încununat pe toţi românii, nu doar pe
cel nominalizat. Blaga însă a fost boicotat de boii care
trăgeau cârma Uniunii Scriitorilor încotro le indicau politrucii
(pro)sovietici. Astăzi boicotul vine din partea unor aleşi dintre
„ai noştri” care se comportă ca vătafii cu misie şi simbrie,
nu ca promotori ai interesului cultural românesc.
Sunt
cunoscute „luptele” lui Paul Goma cu trecătorii (sau
închipuiţii) lideri ai breslei literare. Aceştia nu l-au sprijinit
în 1971, când, cu puţină diplomaţie, se obţinea din „cazul
Goma” exact „Premiul Nobel Goma”. Reverberaţiile, în siajul
portdrapelului, se puteau răsfrânge benefic asupra autorilor
pasibili de tradus în limbi străine şi premiaţi. Breasla n-a
venit alături de Paul Goma nici în 1977, când avea o datorie de
conştiinţă faţă de popor, nu faţă de iniţiatorul Mişcării
pentru drepturile omului, cum a
rămas în istorie. După 1990, reprezentanţii de frunte ai
US („crema cremelor”, căreia Herta Müller, laureată Nobel, i-a
dat recent peste nas cu ce merită), au vrut chiar să-l izgonească
pe Goma din literatura română! Nu-l mai pomenesc pe scribăreţul
anonim, veleitar, trezit opozant nevoie mare şi disident... de care
nu ştia nimeni!
[O
paranteză. Literat de certă valoare, a cărui importanţă
culturală n-o contestă nimeni, Al. George s-a înscris tam-nesam pe
lista opozanţilor comunismului, tot de el întocmită. Vorb-aia:
chelului tichie de mărgăritare îi trebuia! Lui Paul Goma i s-a
părut rizibil asemenea gest, tocmai din partea cuiva de la care
aştepta luciditate maximă. „Pamfletul” incriminat de Al. George
e o razantă punere la punct, o ironie greu suportabilă. De înţeles
lipsa de (ori apetenţa pentru asemenea) umor a celui vizat. Complet
de neînţeles este răbufnirea dânsului într-o insanitate precum:
„...el (Goma) s-a despărţit de frumoasa sa soţie şi s-a însurat
cu urâta fată a lui...” (Litere, octombrie 2010). Nu doar
că Al. George minte (Paul Goma a fost căsătorit o singură dată,
şi este, cu aceeaşi minunată fiinţă, pe nume Ana Maria). Dar să
afirmi - şi-n scris! - despre o femeie că e urâtă - iată ceva
care nu face cinste niciunui bărbat. Citind asemenea stupiditate,
aproape ignori că Al. George foloseşte ideea lui Goma referitoare
la România ocupată de români, fără să precizeze de unde a
preluat-o!]
Ce
organizaţie profesională să-l propună pe Paul Goma la Premiul
Nobel? Evident, nu Uniunea Scriitorilor din România, sub conducerea
actuală. Ci - am spus-o de-astă toamnă - Uniunea Scriitorilor din
Republica Moldova. Sunt convins că acum, după aşezarea apelor
politice la Chişinău, oamenii de ispravă de acolo vor şti să
joace pe cartea câştigătoare. Nu-i nevoie să explic eu cum şi de
ce, nici că singurul scriitor român (re)cunoscut de ultimul laureat
cu Premiul Nobel (l-am numit pe Mario Vargas Llosa) poate trage după
sine toată republica.
Şi
chiar pe nerecunoscătoarea Românie.
(Litere,
ianuarie 2011)
vineri, 18 octombrie 2013
UN ARTICOLAŞ MAI VECHI
OMAGIU LUI
NICOLAE MANOLESCU-ZORBA
Aproape
tot poporul literar a sărit pe Istoria... manolesciană, care
cu lauda, care cu bâta, care cu critica obiectiv-justiţiară!
Aşteptările s-au dezumflat pe măsură ce lectura producea
constatarea că textul e o însăilare de cronici, o formă de
lichidare a diverşilor adversari, o modalitate de exprimare a
înaltelor (dez)gusturi. Frustrarea unora că n-au fost incluşi nici
între numele de dicţionar n-a depăşit amărăciunea altora că
sunt prezen(ta)ţi neconvenabil. Ciracii şi (e)mulii lui Manolescu
n-au putut să afirme clar şi cu majuscule că este cartea
secolului, ce să mai vorbim de oponenţi! Discutabilă fiind,
victoria mediatică nu mulţumeşte nici pe editorul său. Dovadă?
Amănuntul că acesta, poet în timpul când era psiholog la o
unitate de profil, s-a retras din filiala piteşteană a Uniunii
Scriitorilor, pe motiv că l-au supărat... supărările condeierilor
locali nebăgaţi de Manolescu pe listele sale! Supărarea de văcar
pe sat i-a deturnat atenţia de la acurateţea redactării
propriu-zise. Dar ce mai contează redactarea, când prostimea
culturală înghite, nu-i aşa, orice ştift, numai să fie venit de
la iluminaţii neamului! Opul este o capodoperă de neglijenţă
tehnică, face faimă fuşărelilor editurii, paralelă cu lucrul
temeinic şi cinstit, e un briliant de pus în panoplia ratărilor
tipografice de anvergură. Asta dacă rezistă între coperţi şi nu
se dezghioacă la o simplă răsfoire! Să trecem însă de supărări,
că produc apoplexie...
Cine,
în locul lui Manolescu, n-ar vrea să-şi impună Istoria...
ca o catedrală indiscutabilă a culturii române, căreia i se cuvin
doar osanale? Enoriaşii nerecunoscători & invidioşi o
consideră glosa bisericuţei din Răzoare. Dau la o parte chestiunea
alegerii materialelor de construcţie de proastă calitate ce,
inevitabil, provoacă surpături. Nu discut nici gustul autorului
pentru arhitectura tipică mahalalelor de-acum un veac, în care
înjghebarea unei locuinţe se făcea prin înnădire de camere când,
cum şi din ce da Domnul. Las altora studiul amănunţit al ideilor
împrumutate de criticul-istoric de la contemporanii săi mai puţin
celebri (e strident cazul George Geacăr, din a cărui lucrare, Marin
Preda şi mitul omului nou, Manolescu ia cu toptanul). Eu nu
contest remarcabilele merite ale paralelipipedicei cărţi, nici
pe-ale descurcăreţului comerciant al ei. Eu aduc aici un elogiu lui
Nicolae Manolescu, Omul Deplin al culturii române postbelice,
post-comuniste, post-moderniste, post-politicianiste şi-alte
post-posturi & postúri de mare audienţă populară!
Este
evident că Nicolae Manolescu se înscrie într-o tradiţie de cel
puţin 500 de ani de cultură şi civilizaţie valahă, anume în
şirul celor care au iniţiat mari proiecte, de largă cuprindere şi
universală întindere, expresie şocantă a genialităţii poporului
nostru! După ce-au demarat proiectele, au deschis şantierele, au
ras tot ce era în jur, au călcat în picioare sau cu buldozerele
tradiţia şi cutumele, înălţând care un monument, care o
mânăstire, care un palat, care o istorie piramidală a omenirii sau
a literaturii mondiale. Şi toţi au eşuat apoteotic. Neagoe
Basarab, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihail Moxa, cărturarii
Şcolii Ardelene, Ion Heliade Rădulescu, Hasdeu, Eminescu,
Densuşianu, Iorga, Noica, Eliade şi mulţi, mulţi români au
năzuit la opere atotcuprinzătoare, gigantice, inexistente în alte
spaţii geopolitice. Manolescu nu vrea şi nu izbuteşte altceva.
Excepţionala sa Istorie..., cântărind câteva kilograme de
hârtie uscată, poartă pecetea inconfundabilă a geniului carpatin
şi va dăinui peste veacuri ca o mostră de nezdruncinat a hei-(sau
mi-se-)rupismului în cultură. Rivala Casei Poporului
(prostit) şi precursoarea Catedralei Neamului (prost), Istoria...
lui Manolescu recoltează deja metri liniari de comentarii aplicate,
mărturii ale interesului viu trezit în masele largi de cronicari
profesionali şi profesori cu lecturile oprite acum două decenii.
Omul
Nicolae Manolescu este, în sine, un şablon pentru viitorime.
Strălucit student şi favorit al unui turnător legal(izat),
profesor de liceu şi cronicar literar ce-a făcut cu iscusinţă
politica proprie în perimetrul şi-n conjunctura la îndemână,
când elogiind un politruc sus-pus, când denunţând un plagiator
căzut în dizgraţie, când folosind pro domo citate din Marx, dar
îndeobşte elogiind acel gen de cărţi despre care se poate spune
că reprezintă o victorie a cenzurii asupra autorului, universitar
ce-a trasat conturul perpetuu al unui fel adaptabil de-a convieţui
cu organul ideologic totalitar, coleg ideal, soţ mult(in)fidel şi
tată la vârsta când era bunic (treabă ce va fi trezind gelozie în
rândul nu puţinilor congeneri, ba chiar şi-a altora mai tineri),
politician de bună tradiţie băştinaşă, dintr-aceia care duc de
râpă tot ce pun alţii pe picioare – oare ce lipseşte
portretului? Lipseşte un model cu care să-i putem compara
personalitatea pantocratoare, ca să o înţelegem parţial!
L-am
enunţat în titlul articolului. Faptele publice ale noului Om
Universal, picat la titularizare academică, au devenit istorie.
Precum Zorba funicularul, Manolescu a prăbuşit grandios, cu
Partidul Alianţei Civice, speranţa de normalitate şi-a alungat
idealul de cinste existent într-o bună parte a cetăţenilor
români. E drept, nu singur. Cinstit judecând însă, Manolescu a
avut intuiţia (sau a primit indicaţia?) să se retragă la timp
dintr-un domeniu unde îl mânaseră picioarele, nu capul. Situaţia
funicularului grecesc e pe cale de a se repeta în cazul Istoriei...
Nimeni nu va mai putea prăbuşi o astfel de carte, fiindcă a
făcut-o cu succes deplin Cârmaciul scriitorimii băştinaşe,
Cronicarul cel mai iubit al Epocii de aur din istoria României,
tizul şi echivalentul întru spirit al Marelui Ceauşescu! Acesta e
al doilea model, care explică restul personalităţii manolesciene.
Marile Spirite ale României comuniste se întâlnesc la edecuri şi-n
eşecuri, dar mai ales în refuzul obstinat al opiniei contrare!
Pe
tiparul intuiţiei politice sus-pomenite, aşteptăm din partea
mult-stimatului şi iubitului nostru actual Preşedine un gest
asemănător la viitoarele alegeri de la Uniunea Scriitorilor. Să
mai spun de ce?
(P.S.:
Nu doar că N. Manolescu a
candidat şi-a înfrânt concurenţa, dar a şi modificat Statutul USR ca să poată fi reales.
Fără alte comentarii! - notă din 2013)
(Argeş,
februarie 2009)
ALAMBICOTHECA - septembrie 2013
La
nuntă
Am
prins, copil şi tinerel nebărbierit, prin satele în care mi-a fost
dat să trăiesc, destule nunţi care păstrau ceva din tradiţia
lăudată în cărţi de etnologie şi folclor. N-am găsit motiv de
„inspiraţie” literară, probabil fiindcă asemenea evenimente
trebuie trăite, nu povestite. Şi, slavă Domnului, mi-a plăcut să
petrec la nunţi, uneori fără să ţin seama nici de starea
sănătăţii, nici de „bunele maniere” ce îndeamnă la
reţinere. Dacă-i bal, bal să fie, spun şi eu, alături de
combatanţii luptei cu paharul, sarmaua şi friptura bine făcută.
Apropo: mai ştiu bucătarii locantelor unde se fac azi nunţi „la
preţuri fără concurenţă”, cum se prepară o friptură bună?
Am îndoieli dintre cele mai vâscoase, date de senzaţia că
îngurgitez o ciozvârtă de rinocer, alene perpelită pe-un ochi de
aragaz cu flacăra cutremurată de emoţie că se termină
butelia!...
Să
faci nuntă a fost şi este o afacere pentru cârciumari, lăutari,
popi, chelneri, vânzători de hârtie creponată şi de flori. E
mega-afacere pentru televiziunile de scandal, ce proliferează într-o
veselie vecină cu inconştienţa şoferului beat care calcă
acceleraţia şi-şi bagă piciorul în motor, prinzându-şi-l acolo
până la descarcerarea SMURD. Deseori este afacere şi pentru
socrul-mare, care organizează economic momentul certificat de
tradiţie ca suprema fericire a tinerilor năpustiţi în viaţă.
Amintirea fabuloaselor petreceri ale protipendadei inter- şi
antebelice n-a pierit odată cu nociva perioadă comunistă. „Nunta
Zamfirei” o mai fi lectură şcolară obligatorie? Rânduiala
nunţii, stabilizată într-o lungă vieţuire ca tipar cu valenţe
profunde, a fost spartă de comunişti, dar nu distrusă. Rămăşiţele
actului emblematic pentru destinul fiinţei se păstrează. Adaptate
modei, par caricaturi mitologice sau obiceiuri fără motivaţie
înţeleasă. A strâmba din nas la ce şi cum se petrece la nunţile
actuale, cu ifose elitiste, e atitudine la îndemână, inexplicabil
adoptată de „lumea bună” a publicisticii noastre de estradă.
În dispreţul afişat, musai să fie invocată vreo cutumă
inventată de fosta propagandă comunistă sau de vreun bărzoi
tupeist ce-a clămpănit din cioc (băşcălit de cine chiar pricepea
cum stau lucrurile cu tradiţia), până „s-a ajuns” la tribuna
mass-media idioată, unde pune note şi dă sfaturi...
Viaţa
poporului nu ţine cont de asemenea papagali. N-a ţinut nici pe
vremea când ideologia de partid chiar putea impune aberaţii - cum
este cununia religioasă într-altă zi decât duminica. Aberaţia
s-a perpetuat, dar nu datorită fostelor „comandamente”, ci
dintr-un motiv practic: luni după nuntă petrecăreţii trebuie să
meargă la serviciu, ziua de repaos e necesară... Tradiţional sau
ba, ritualul care defineşte nunta ca eveniment cosmic trece pe
planul doi, dacă privim manifestările invitaţilor la paranghelie.
Oamenii sunt şi expresia unui fel de-a fi mitic, dar ei se comportă
ca animale mişcate de nevoi primare: foame, sete, eros, frică sau
ce mai doriţi. Şi la nuntă, ca şi-n alte împrejurări, românii
se-ntrec cu firea experimentând senzaţii unice, cum ar fi băutul
peste măsură, mâncatul abuziv, curajul aluziei sexuale către
vecina intangibilă, tentativa de-a cuceri o cântăreaţă văzută
doar la televizor sau nesăbuinţa de-a se abandona în braţele
amorezului care n-ar trece pragul femeii scofâlcite de muncă şi
necazuri.
Şi
iese în evidenţă, chiar la o nuntă lipsită de fast, frumuseţea
femeilor românce, despre care s-a dus buhul. Ele n-au nevoie de
maşini luxoase, de toalete scumpe sau bijuterii fără sens, ca să
strălucească. E suficient să aibă o rochie străvezie, un
decolteu aproape decent, nişte pantofi eleganţi şi-un partener
agil, bun dansator, tandru, fidel şi muieratic în egală măsură.
Atunci o să vedeţi cea mai frumoasă privelişte omenească: femeia
geloasă, îndrăgostită, aprigă în priviri şi ageră în
mişcări, cu braţele şi picioarele încordate ca o zeiţă
înfuriată, cu pieptul generos potopindu-şi masculul, pe care-l
primeşte fără să-l ţină şi-l respinge fără să-l abandoneze.
Vai de imbecilul care nu pricepe!
Am
filmat în ultimii ani destule asemenea scene, ştiu ce spun, deşi
spusele mele nu fac decât să reproducă pe-ale lui Costache
Olăreanu: cea mai mare bogăţie a României sunt femeile, şi nu-i
nicio jenă să recunoaştem!
(LITERE - septembrie 2013)
miercuri, 25 septembrie 2013
PARANTEZE DREPTE - SEPTEMBRIE 2013
Dictatura
contra dicta/tura-vura
Există
momente în istoria popoarelor care şi-au constituit cu greu un stat
naţional când necesitatea impune o conducere autoritară, numită
de regulă dictatură. Pare ceva ruşinos, desuet sau de-a dreptul
condamnabil ca, în zilele noastre, în fruntea unei ţări zise
democrate să ajungă un general, un colonel sau alt ofiţer cu
structură justiţiară. Într-o ţară de mâna a doua, ca România,
cu trecutul ei flexibil şi împovărat de corupţie, de crime şi
trădări dintre cele mai josnice, apariţia unui conducător cu
şcoală militară absolvită cinstit, fie din armata clasică, fie
din serviciile secrete, ar fi imediat taxată ca blasfemie la adresa
umanităţii de guriştii plătiţi şi tromboniştii big-bandului
habarnamist. Nu-i vorbă, militarii care au condus România în
ultimul secol (unul de carieră, Antonescu, altul politizat de armata
sovietică „prietenă”, Ceauşescu) n-au rezistat ispitei puterii
absolute, sfîrşind amîndoi împuşcaţi. Călit pe frontul de la
1877, în calitate de comandant suprem, şi educat în alt spirit
decât miticismul valah, regele Carol I a modelat statul român
pentru o jumătate de secol. Dar şi el s-a modelat după firea
românilor, sfârşind glorios cu mâinile albite de pupături. Carol
al II-lea însă a ruinat munca înaintaşului şi, mirosind bine
„naturelul” naţiei, a instituit o dictatură ce ni se pare acum
comedie bufă. Analogia dintre epoca lui şi „domnia” marinarului
hăhăit se impune fără prea mult efort stilistic. Ştim bine că
istoria se repetă, dar uite că se repetă la detaliu!
Şi
azi există o camarilă transpartinică, protejată prin legături
multe şi oculte, care jefuieşte ţara într-o veselie şi-n
dispreţul legilor; şi azi biserica, plină de popi corupţi şi
„sfinţi” tereştri, e unica lumânare în bezna populaţiei
sărmane; şi azi armata este parcă intenţionat lăsată de
izbelişte, înzestrarea ei cu tehnică militară e obiect de
şmenuri, generalii obedienţi, făcuţi la apelul de seară,
învârtesc afaceri şi, dacă n-ajung „cârpe de şters pe jos”
(vorba preşedintelui), intră la puşcărie; şi azi sprijinitoarea
cea mai guralivă a liderului trântit la referendum poartă nume
predestinat, Elena; şi azi companiile străine obţin dreptul să
exploateze resursele minerale şi umane în condiţii umilitoare, de
unde aroganţa lor în mass-media cumpărată. Dar azi copiii sunt
sfâşiaţi de câini şi ţiganii topesc căile ferate; pământul
ajunge paragină, pentru ca importatorii de alimente să prospere;
şcolile excelează la învăţat minciuna, furtul, înşelătoria;
ziariştii se vând pe nimic, artiştii emigrează unde sunt
apreciaţi, iar scriitorii...
Tradiţional
păstrători ai conştiinţei neamului, îngrijitorii limbii şi
amploiaţii sufletului, scriitorii români sunt absenţi din spaţiul
public, în primul rând ca breaslă, apoi ca individualităţi. Unii
s-au înregimentat sub steagul partidelor, căpătând fixaţii
jenante. Prejudecăţile inculcate şi orgoliul nativ le
distorsionează ochelarii, făcându-i să vadă, în loc de
anomaliile momentului, OZN-uri (cum i s-a întâmplat recent lui
Horia Gârbea). Cei lucizi recoltează toate invectivele, blamaţi de
taberele încăierate. Lipsiţi de o tribună independentă şi
puternică, unde să se exprime liber, ajung opozanţi pe internet,
ca Paul Goma în anii 1990.
Şi-n
condiţiile în care parlamentul este dominat numeric - ieri de liota
strânsurilor băsiste, azi de odioasa coaliţie PSD-PNL - cine să
se opună „democratic” aberaţiilor legale, băgate forţat pe
gâtul cetăţenilor de guverne parcă antinaţionale? Cine să
salveze ţara din - nu-i deloc o metaforă exagerată - ghearele
caracatiţei crescute de fostul partid comunist? Mi se pare un
răspuns elementar: Armata, a cărei misiune este să apere patria
atât de inamicii din exterior, cât şi de cei înrădăcinaţi la
nivel decizional. Fiindcă avem multe trăsături comune, invoc
exemplul Turciei, scăpată în 1980 de cangrenă printr-o banală
operaţi(un)e militară, condusă de Kenan Evren, ale cărei
consecinţe benefice se văd în prezent.
Dar
există în Armata română cineva capabil să-şi asume decizia?
(Acolada - septembrie 2013)
(Acolada - septembrie 2013)
miercuri, 28 august 2013
ALAMBICOTHECA - august 2013
Radiografii
exemplare
Nu
cunosc un moment mai crud pentru publicistul ale cărui rânduri
tocmai le citiţi decât clipa când constată că observaţiile sale
sunt „atestate” de scrisele altor autori, mai celebri, din
trecut. Este greu de suportat realitatea că „în scumpa noastră
ţărişoară” nimic nu se mişcă în sensul normalităţii, ci
parcă numai pe dos. Răul a devenit mai rău, demnitatea şi cinstea
sunt ţinte de ocară şi de rânjet superior, furtişagul e aplaudat
şi invidiat, nesimţirea stă în fruntea ierarhiei „calităţilor”
de persoană publică, zisă şi politician... Încât ajungi să te
întrebi dezolat: la ce bun să mai scrii despre chestii pe care n-ai
cum să le îndrepţi scriind? Şi totuşi, ca să ne păstrăm
sănătatea mintală, punem în circulaţie gânduri sincere, cu aer
dojenitor sau numai simple consemnări. A face altfel este echivalent
cu a dezerta din armata neoficială în care ne-am încadrat
conştienţi. Să-i spun „armata binelui” sună cam teatral, însă
e aproape de adevăr. Dacă nu vrei să întăreşti, cu o nuanţă
măcar, binele general, pentru ce să-ţi toceşti nervii şi să
pierzi timpul?
Poţi,
înrolat unei formaţiuni oarecare, „să combaţi pentru ciolan”,
cum circulă prejudecata curentă. Modalităţile de angajare în
asemenea daraveli sunt subtile şi de multe ori invizibile.
Scriitori, publicişti pe care îi credeam idealişti şi
independenţi capătă deodată funcţii de reprezentare, gras
plătite, pentru vreun partid(uleţ) trecător prin parlament, sau
chiar pentru guvern. Nu-i mai cinstită opţiunea deschisă?
Onestitatea poate fi exercitată şi-n cadrul unei grupări ce
militează clar pentru câştigarea şi deţinerea puterii. Pilda pe
care o invoc e dată de Vladimir Streinu. Înscris în Partidul
Naţional Ţărănesc, deputat în anii 1930, profesorul a fost
militant onorabil, fără să-şi mozolească scrisul de la culoarea
politică. Şi asta pentru că, în conduita publică, avea un
exemplu strălucit după care se ghida: Titu Maiorescu.
Iată
cum comenta Streinu, la 15 iunie 1837, activitatea maioresciană:
„...lipseşte vieţii noastre publice contemporane exemplul de
moralitate, ce a reprezentat Maiorescu în vremea sa./.../Dat afară
în chip politicianist din învăţământul superior, acest mare
profesor refuză ca ministru să-şi ia reparaţia care i se cuvenea.
Iar ani şi ani de zile, după ce deţine însărcinarea de ministru
al Justiţiei, avocatul, care ajunsese înainte de a fi ministru să
câştige cu avocatura 8000 fr. pe lună (cam 300.000 de lei azi), nu
mai pledează din motive de «legitimă
suspiciune» niciun
proces. Pentru a sublinia încă o dată înalta sa ţinută morală
în viaţa publică, să ne mai servim de contrastul cu miniştrii
vremurilor noastre? Nenorociţii!, nici un cuvânt de laudă nu va
avea istoria noastră politică pentru ei!”
Inutil,
desigur, să facem comparaţie cu miniştrii perioadei
post-comuniste. Vladimir Streinu parcă trăieşte încă şi observă
laolaltă cu noi aberaţiile comportamentale. Ce-ar fi zis, mă
întreb, legat de actele publice impardonabile pe care le comite
nonşalant cel care îşi revendică mai mult ca oricine dreptul de-a
fi considerat continuatorul lui Maiorescu - pe Nicolae Manolescu îl
am în vedere? Funcţiile recente deţinute simultan - preşedinte
remunerat al Uniunii Scriitorilor şi ambasador la fel de remunerat
al României la UNESCO - îl descalifică să dea lecţii de etică,
aşa cum a făcut deunăzi televizual, şi cum face în programul
pentru al treilea mandat de prezident al USR. Exemplul prost al
intelectualului care putea fi exemplu bun ne afectează pe toţi
într-o grea măsură. Simptomatic pentru „profesionistul culturii”
Manolescu va rămâne gestul interzicerii articolului despre un
plagiat notoriu, într-un moment când intervenţia sa putea limpezi
o problemă de moralitate intelectuală. Dacă mai avea cineva dubii
asupra „moralităţii” lui Manolescu, atunci se va fi lămurit.
Articolele
lui Vladimir Streinu, iniţial publicate la „Gazeta”, în
1936-1937, au fost adunate cu grijă de Ileana Iordache-Streinu şi
republicate în volumul „Radiografii politice” la Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2013. Nimeni n-ar fi putut prezenta
textele mai bine decât Barbu Cioculescu, iar satisfacţia lecturii
se împarte în mod inegal - datorită numărului de pagini - între
autor şi prefaţator.
LITERE - iulie-august 2013
duminică, 4 august 2013
IDEI FLOTANTE - IUNIE 2013
Drama
unei conştiinţe
Nu
l-am cunoscut, din păcate, pe Aurel Dumitraşcu. Dacă l-aş fi
cunoscut şi mi-ar fi acordat favoarea prieteniei, presupun că
aceasta decurgea după tiparul specific cantonamentelor sportive în
care s-au călit mulţi tineri. Dumitraşcu m-ar fi înghiontit în
fiecare clipă să-mi perfecţionez bruma de talent prin lecturi
multiple şi m-ar fi susţinut necontenit în efortul de-a nu ceda
înlesnirii traiului, ştiind bine că îndestularea, zisă şi
îmburghezire, se plăteşte.
Citesc
şi recitesc de mai bine de-un an „Carnete maro”, cele două
volume ale Jurnalului său, îngrijite, adnotate şi publicate
de Adrian Alui Gheorghe la editura Conta, 2011. Sînt pagini lirice,
pagini lucide, pagini amare, pagini dureroase ce transcriu, aşa cum
nici un altul n-a făcut-o, gîndirea şi trăirile unui om din
generaţia mea. În 1990, cînd Aurel Dumitraşcu se lupta cu boala
care l-a şi secerat, noi toţi eram zăpăciţi de lumina ce părea
că se revarsă din belşug şi ne curăţeşte de toate păcatele.
Era o amăgire. Unii s-au prins la timp, altora li s-a spus cum stă
treaba, destui au fost „îndrumaţi” în chip discret, pe baza
legăturilor stabilite anterior, încotro să (com)bată şi cum să
se caţere în locuri de prim rang, cu vizibilitate, ştaif şi
beneficii grase. Scutit de soartă să trăiască deziluzia
post-comunistă, Aurel Dumitraşcu văzuse destule ca să nu admită
nici un compromis. Definitorie pentru mentalitatea ce ne interesează
este relaţia cu „bonzii” literaturii anilor 1980, care ocupau
„funcţii de răspundere” fără să deţină şi puterea
efectivă, care luau decizii numai după ce primeau indicaţii şi
directive de la forul tutelar - aparatul de partid -, „secţia
cultură” sau cum se numea în schema de funcţionare.
D.R.
Popescu, preşedintele „impus cu forcepsul” de partid la USR în
1981, îi aplică lui Dumitraşcu „politica” de ducere cu
zăhărelul, publicîndu-i cîte o poezie la revistă, dacă nu era
un text cu probleme, promiţîndu-i diverse intervenţii şi-alte
fleacuri, dar nefăcînd efectiv mare lucru. Fulgerat, dar nu orbit
de admiraţie pentru cel care îl premiase chiar, Dumitraşcu scrie
(lui Octavian Paler): „La Bucureşti, D.R.-ul şi alte lampioane
deteriorează condiţia scriitorului cu un entuziasm pe care istoria
nu-l va ierta.” (vol. II, p. 281). Apoi, tot vol. II, p. 371:
„...reacţia suficientă, chipurile «înţeleaptă»
a lui D.R. Popescu... Era atitudinea unui om corect şi supus, care
nu e de acord cu o discordanţă întemeiată pe opinia francă a
unui scriitor tînăr. Reacţionase ca un funcţionar îmblînzit.”
Şi, tot la p. 371: „D.R.-ul conduce şi «România
literară». Nu-i ajungeau Uniunea Scriitorilor şi «Contemporanul».
Atitudinea sa îl dezonorează pentru totdeauna. Nu poţi stima un
talent care nu dovedeşte şi caracter.”
Inevitabil,
observ că mentalitatea lui D.R. Popescu a fost preluată cu succes
de actualul prezident al Uniunii Scriitorilor din România, ba chiar
dusă la cote absolut aberante. Încît devine stridentă constatarea
că funcţia de conducere deformează oameni pe care îi ştiai de
bună credinţă, de nu cumva chiar îi tîmpeşte. Iar dacă
fenomenul e de înţeles la nivelul nulităţii ajunse director de
instituţie, ministru ori politician, e cu totul impardonabilă şi
păgubitoare cînd se manifestă în faptele
şi vorbele publice
ale unui - totuşi - spirit critic!
Am
menţionat cu altă ocazie aberaţia sistemului editorial comunist,
datorită căreia volumul de debut al lui Aurel Dumitraşcu, premiat
la concursul editurii Albatros, condusă la vremea aceea de Mircea
Sântimbreanu, a fost publicat cu o întîrziere de vreo trei ani,
după nenumărate intervenţii pe text, tăieturi în poeme şi
schimbări de cuvinte ce modificau drastic versurile. Dumitraşcu
acceptă ingerinţa redactorului de carte, cedînd presiunii pe care
o simţea la nivel existenţial, fiind profesor suplinitor la o
şcoală rurală, unde nivelul redus al elevilor era concurat cu brio
de nivelul şi mai redus al profesorilor, iar poetul resimţit şi
tratat ca intrus. A cedat ispitei de a-şi vedea numele pe o carte,
fapt capabil să-i certifice statutul de om liber, aflat în pericol
de sancţionare conform legislaţiei socialiste. Conştient de
sacrificiul comis, Dumitraşcu spune: „Cartea aceasta nu e o
revoluţie în poezia republicii lui. /.../ Pentru că nu a fost
tipărită aşa cum a scris-o acest bărbat. Sînt atîtea versuri
eliminate din texte! Şi-s atîtea greşeli de tipar! Bărbatul nu se
plînge. E mulţumit. /.../ Cartea poartă un titlu pe care el nu-l
dorea pe copertă...” (vol. I, p. 360). Trebuie să fi trăit
cumplita perioadă ca să înţelegi felul de „mulţumire”
experimentat de Aurel Dumitraşcu şi toţi cei care, ca şi el,
voiau să exprime în scris durerea de-a exista... Să vorbească, să
facă zgomot sau să tacă? Grea alegere pentru un scriitor aproape
anonim! Dar: „...poţi să rămîi un om de caracter şi fără să
vorbeşti. A nu vorbi, uneori, nu înseamnă să taci.” (vol. II,
p. 242).
Într-o
scrisoare către Constanţa Buzea, Dumitraşcu spune: „Pentru unii,
probabil, este foarte important să-şi scoată cărţile oricum.
Eu nu admit una ca asta. Mi-e greaţă şi mi-e ruşine de ce-a ajuns
să se-ntîmple în cultura noastră. Pînă şi domnul Noica se face
că nu vede şi scrie despre degradarea tineretului occidental în
plan cultural, de parcă aici, în grădina noastră, n-ar fi mult
mai grav. /.../ Dacă scriitorii
tineri ar avea întotdeauna şi caracter, nu-mi vine să cred că ar
putea fi tolerată laşitatea aproape naţională în care se
bizantinizează anumite drepturi sfinte.” (vol. II, p. 243).
Limitată
la scriitori, observaţia se potriveşte perfect întregului popor, a
cărui flexibilitate de caracter se manifestă azi stupefiant. Dacă
„poporul” se poate recondiţiona, cei care îşi asumă - chiar
fără să recunoască - rolul de instructori ai conştiinţei
publice, nu pot fi scuzaţi că au verticalitatea unei rîme.
Dumitraşcu: „...în aceste vremuri în care e greu să prinzi o
pîine chiar şi cu cartelă... iar fiinţa naţională riscă să se
degradeze cum nu s-a mai întîmplat, pe mine nu mă interesează
talentul unui scriitor, ci caracterul său. Altfel, în numele
talentului, putem instaura dezmăţul minciunii, orbirea. Un om fără
demnitate este o tîrîtură.” (p. 244, vol. II).
Durerea
poetului a devenit profeţie împlinită dincolo de măsură.
Timpul - iunie-iulie 2013
duminică, 21 iulie 2013
ALAMBICOTHECA - IUNIE 2013
D-ale
scriitorilor
În
numărul pe aprilie 2013 al revistei Litere, Tudor Cristea
pune pe tapet câteva chestiuni ce ţin de năravurile scriitorilor
din regimul trecut, cu trimitere la moravuri actuale. Şi năravurile,
şi moravurile (oricât de sinonime, cuvintele acestea nu definesc
aceleaşi simptome!) se aşază inevitabil sub eticheta lui
Caragiale: machiaverlâcuri! Voi lăsa plăcerea descoaserii
lucrăturii (eventual a destrămării ei) celor cu acces la „dosare”.
Asta, fireşte numai dacă vor primi altceva decât fleacuri
prelucrate prin aşchiere, polizare sau retuşare pe ici, pe colo,
prin punctele esenţiale! Hârtiile prăfuite şi confuze, greu
înmânate cercetătorilor acreditaţi la CNSAS, pot fi taxate ca
diversiuni. Aproape tot ce-a scăpat din arhive pare menit să
închidă gura neştiutorilor bine-intenţionaţi, să propulseze în
prim-plan trepăduşi cu titluri universitare obţinute prin fraudă,
să reducă la tăcere vocile puţine ale istoricilor de probitate şi
competenţă. Aceştia sunt rău văzuţi nu doar de vinovaţi, ci şi
de anonimii care, nefiind capabili să-şi înghită onest broasca
laşităţii de-o viaţă, se simt jigniţi că notele informative
semnate de alţii nu le ridică statuie. Căci, după tipicul
celuilalt regim, când funcţiona teorema „cine nu e cu noi, e
împotriva noastră!”, acum lucrează directiva „noi decidem cine
a fost opozant sau dizident”, că rezistent prin cultură s-a
nevoit şi (s-)a ajuns să fie tot scriitorul român! Mai ales cel
care, numit într-un post de redactor-şef, să zicem, musai că era
un aprig duşman al regimului, combătut prin glorioase editoriale
encomiastice! Păi, să nu-i apreciem împricinatului excepţionalele
contribuţii?!
Apelez
iarăşi la mărturia profesorului universitar Mircea Zaciu, prezent
la întâlnirea evocată de T. Cristea şi lăsată în suspensie din
lipsă de material documentar. Cele spuse/scrise de Mircea Zaciu sunt
publicate în Jurnal, vol. I, Editura Dacia, 1993, pp.
232-241. Fiind vorba de audienţa acordată de Ceauşescu „celeilalte
părţi”, iată cum se organizează comitetul USR, la 13 martie
1981, pentru confruntarea cu El, Supremul: „Se fac recomandări să
nu ridicăm probleme personale stricte şi, pe cât se poate, să nu
se facă raportări la grupul B. & Co., pentru a lăsa spaţiu
discutării problemelor de interes general, pentru bunul mers al
literaturii şi al vieţii literare. Se fixează ordinea
intervenţiilor, care e: 1. Doinaş vorbind în deschidere să facă
un cadru al problemelor; 2. N. Manolescu; 3. Iorgulescu; 4. Caraion
ş.a.”.
Strategia
(recomandată de cine?), cum se va dovedi ulterior, este complet
eronată, fiindcă scriitorii aleşi responsabili ai USR voiau să
obţină... Ce să obţină? Asta nici ei nu ştiau! Dar sperau,
temându-se că vor fi refuzaţi! Absurdul situaţiei e limpede azi.
Atunci, în zarva bătăliei cu preopinenţii protocronişti, membrii
ultimului comitet director liber ales al USR păreau convinşi că
„dă-i şi luptă” vitejeşte pentru cauze măreţe. Niciunul nu
sesiza că „problemele de interes general” - deci, nimic concret!
- erau specialitatea sistemului reprezentat de Ceauşescu,
Popescu-Dumnezeu, Suzana Gâdea etc. Dar scriitorii ce reprezentau?
Răspunsul e conţinut în formularea: „bunul mers al literaturii
şi al vieţii literare”! Or, literatura şi viaţa literară de
atunci traduceau în termeni proprii cerinţele sistemului socialist
(sau comunist, ceauşist şi cum mai poate fi el categorisit). Mai
toţi delegaţii erau membri ai PCR (cât de sinceri, nu contează!),
unii chiar ilegalişti, alţii vechi proletcultişti.
Erau
ei uniţi? Nu. Asta nici nu intră în firea scriitorilor, nici nu e
de bun augur - când viaţa societăţii e liberă şi pluralitatea e
garantată nu de vreo constituţie şchioapă, ci de exerciţiul
democratic. Dar în condiţiile dictaturii, diferenţa de opinii, de
priorităţi şi de stil dintre scriitori, membri ai USR, a fost o
slăbiciune. Că regimul a exploatat diferenţele sui-generis
existente de-a pururi între artişti, e banal. Că scriitorii n-au
reuşit să fie uniţi măcar în faţa primejdiei comune, e tragic.
Te-ai fi aşteptat ca măcar „conştiinţa” naţiei să fie
trează, în ciuda băuturii consumate. „Dar n-a fost, n-a fost
aşa...”. Şi e jenant să vezi cum toţi aceia ce frazau pompos
despre libertate şi alte idealuri comuniste se comportă ca şi când
pălăvrăgeala de atunci le-ar fi adus altceva decât o veştedă
bunăstare proprie.
Ceauşescu
era abil, cum avertiza Ion Ianoşi. Manipularea discuţiei în sensul
dorit de partid a pornit însă din interiorul taberei
considerate cea bună. Recitiţi lista primilor patru vorbitori. Trei
dintre ei au fost devoalaţi ca informatori sârguincioşi. Al
patrulea... E azi cel mai iubit preşedinte al U.S.R.!
(LITERE - nr. 6/ iunie 2013)
vineri, 21 iunie 2013
IDEI FLOTANTE - MAI 2013
Viaţa
mea fără de Noica
I-am
întîlnit numele cînd abia împlinisem 20 de ani şi bîjbîiam în
căutarea certitudinii numite „drumul propriu” în viaţă, poate
şi-n cultură. La 15 mai 1976 am cumpărat unul dintre cele 9.100 de
exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de
Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sînt acolo şapte
dialoguri „minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a
expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi
singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori,
deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi
plimb tălpile.
Interesul
meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu
mi-ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să
cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un „îndrumător”,
un magistru care să-mi ghideze plutirea pe înşelătoarele ape ale
culturii. S-a întîmplat să primesc o listă cu „lecturi
necesare” de la Sânziana Pop, redactor la revista unde predasem
Reportaj despre mine însumi, text „excelent, dar
nepublicabil”. Pe listă, numele lui Socrate! Sigur că de-asta am
cumpărat Platon, şi l-am găsit pe Noica. N-am priceput mare lucru
din cele citite...
Doi-trei
ani apoi, cînd lumea culturală dâmboviţeană era scuturată de
fiorul Sentimentului românesc al fiinţei, eu distilam Ţuică
de prună şi mă feream de binevoitorii care-mi atrăgeau
insidios atenţia să-mi ţin gura, că au misiunea să raporteze ce
vorbesc. Expunerea prozei sus-citate într-un cenaclu, în stilul meu
„apucat-iresponsabil”, mi-a adus ameninţări directe („Chemaţi
Securitatea!” striga un „cenaclist”), dar şi strîngeri de
mînă discrete. Nu percepeam vreun laţ în jurul meu şi foloseam
frazeologia secretarului general al PCR ca să-mi justific negaţiile.
Luat sub oblăduire de Florin Mugur, m-am pomenit exemplu de
„poet-muncitor”, înşirat printre alţii în „Scînteia”.
Era deja iarna lui 1980, iar bonomul redactor de la Cartea
Românească, ştiind în ce bucluc zoream să nimeresc, m-a pus la
treabă: am transcris „pe curat”, cu stiloul, volumul de
povestiri, l-am dus la dactilografiat doamnei Sas, neştearsă-i fie
amintirea!, şi-apoi l-am depus, cu bon, la editură!
Verdictul
primului referent, cu recomandarea de-a elimina povestirea bahică,
m-a determinat, scurt, să retrag volumul. Nici n-am vrut să aud
sfatul d-lui Mugur: să rescriu! Probabil că n-aş mai fi publicat
vreodată, dacă nu insista regretatul Constantin Stan. El mi-a
facilitat apariţia cîtorva texte cu păpădii, porumb şi-alte
plante inofensive. Iar în ziua cînd, propriu-zis, debutam cu o
povestire realist-fantastă, am primit Jurnalul de la Păltiniş,
cadou de „intrare în club”, din partea lui Mircea Nedelciu,
librarul nostru favorit. Exact ce-mi lipsea ca s-o iau razna
pe potecile înaltei culturi autohtone, al căror capăt dădea fix
în Balta Brăilei!... Ce fericire pe dovleacul din dotare, ce omor
de neuroni, ce titluri obligatorii şi urgenţe tematice! Şi azi
mi-aduc aminte, drăgăliţă Doamne, negoţul cu nişte popi, de la
care am procurat manuale de greacă veche. Şi-acum admir cotoarele
volumelor de filosofie clasică germană, traduse în anii 1960, la
Editura Academiei Republicii Populare Române, de Virgil Bogdan, D.D.
Roşca sau Constantin Floru. Şi, revăzînd Critica raţiunii
practice, mi-amintesc lumina gălbuie a literelor I(mmanuel)
K(ant) de pe coperta ediţiei îngrijite de Nicolae Bagdasar
la Editura Ştiinţifică, expusă în librăria frecventată pe
Lipscanii bucureşteni, prin 1972. Să achiziţionez toate astea n-am
pregetat o clipă, îmbogăţind un anticar clandestin, al cărui
apartament era literalmente sufocat de tomuri în ultimii ani
comunişti...
„Modelul
paideic” dispersat de Jurnalul liicean mi-a umplut existenţa
din 1983 pînă prin 1988. Am făcut exerciţii de greacă, am luat
lecţii de germană, am conspectat lexicoane, am scris „încercări”,
am construit scenarii „în jurul” vreunui cuvînt, l-am înnebunit
pe psihologul departamentului cu epistole pretenţioase, şi cîte
alte fleacuri atunci importante! Un singur lucru n-am făcut: să iau
drumul Păltinişului. Oare de ce? În primul rînd, mă sîcîia
părerea proastă a lui Noica despre ambii Caragiale. Alt motiv,
pueril: obiceiul lui de-a purta bască. Şi mai simţeam ceva rigid,
neclar, nebulos, catalogat ulterior drept propensiune spre
absolut(ism). Despre felul angelic în care nu spunea unele
lucruri bănuiam că este rezultatul rigorilor cenzurii, că Liiceanu
nu putuse publica tot ce scrisese cu/despre mentorul său şi - iată
- al nostru! Astfel că-n loc să definitivez romanele începute,
m-am dedat studiilor filosofice, iar supravieţuirea în societate
s-a limitat la propria-mi persoană, închipuindu-mi că dacă mi-e
bine mie, celorlalţi n-are cum le fi rău. Evadasem, la îndemnul
involuntar, însă contagios al „antrenorului” Noica, din
realitate!
Norocul
mi-a surîs, izbăvitor, cu textul lui Luca Piţu, din „Opinia
studenţească”, Wozu Noica?,
la care m-a trimis scrisoarea adresată autorului de însuşi
Liiceanu, în „Viaţa Românească”. Nu Catarii de la
Păltiniş, semna(la)ţi de N. Steinhardt, nu obiecţiile unui
Eugen Simion m-au trezit, ci Magistrul din Cajvana, cu luarea în
balon a gomozităţii noico-liicene. A fost ca ridicarea de pe ochi a
unui văl pictat, opacitatea căruia se transmisese retinei ca o
boală. Greu am scăpat de ea, sau poate îmi imaginez doar că am
scăpat, microbul fiind ca marxismul luat în tinereţe.
...Nu
mi-aş fi amintit toate astea, dacă n-aş fi beneficiat de alt,
necesar, decoct: volumul lui Gabriel Andreescu - Cărturari,
opozanţi şi documente. Să mă întreb la modul serios cum aş
fi evoluat intelectual fără „accidentul” (şi nu folosesc
ghilimelele în joacă) Noica? Wozu?
(TIMPUL - mai 2013)
ALAMBICOTHECA - MAI 2013
Tovarăşul
popă
De
când s-a întâmplat ca tata şi un unchi să moară la două zile
unul după altul, resping instinctiv fenomenul ce ne aşteaptă pe
toţi inevitabil şi misterios ca natura divină. Şi de când am
asistat neputincios la stingerea treptată a cumnatului care abia
împlinise 35 de ani, nu merg la înmormântări, făcându-mi rău
numai vestea nenorocirii abătute asupra rudei, prietenului,
cunoscutului. Sper să nu merg nici la înmormântarea mea, dar...
Încerc să-mi combat slăbiciunea prin (auto)ironie. Prefer
atitudinea de inaderenţă în locul uneia de ipocrită compasiune.
Inutil să deplâng legea fiinţei. În această privinţă strămoşii
noştri geto-daci aveau, cred, cea mai potrivită atitudine.
Nu
mi-am pierdut credinţa ortodoxă din cauza asta. Chiar dacă
particip din an în Paşte la slujbe, chiar dacă mă distrează
ifosele cutăruia, preot, călugăr sau intelectual cu vederi
creştine, toţi propagandişti ai cucerniciei, fapt e că niciodată
n-am pus sub semnul întrebării adevărul profund al credinţei. Şi
ce este credinţa, dacă nu o certitudine transcendentă, căreia se
subsumează orice fapt din sfera mundană? Orice fapt? Ei, aici e
aici!
Să
mă rezum la fapte. Vorbind despre ce se întreprinde la moartea unui
om, cu trimitere la persoana mea, până nu demult spuneam
apropiaţilor că vreau să fiu înmormântat lângă bisericuţa din
Cacova, comuna Morteni, judeţul Dâmboviţa. Acolo am fost născut,
acolo am fost botezat şi am deschis ochii în lume. Să-mi găsesc
odihna veşnică tot acolo, mi se părea opţiune firească. Până
când a izbucnit scandalul sălii de sport, construite în Lancrăm,
aproape acoperind mormântul lui Lucian Blaga, am crezut că a fi
înmormântat în cimitirul satului natal e dovada celei mai
puternice fidelităţi, cea creştină. Visam binecuvântarea
veşniciei - născută, se ştie, la sat - ca orice om de bună
credinţă ce-a trăit pe aceste meleaguri nefericite.
Am
aflat prea târziu că visam cu naivitate. Cimitirul şi biserica din
satul meu nu mai sunt ce credeam a fi baza ortodoxiei. De peste două
decenii, în acea parohie slujeşte un... să-i zic popă, ale cărui
eforturi nu le poate înţelege niciun enoriaş. Omul s-a instalat în
curtea bisericii ca-ntr-un atelier de reparaţii, reuşind să strice
configuraţia iniţială a bisericii. I-a adăugat anexe probabil
nepotrivite arhitecturii bisericeşti, devreme ce unii consilieri au
refuzat să fie părtaşi la lucrare, demisionând. A zidit o
clopotniţă la stradă, demolând pe cea veche, din faţa intrării,
în care a plantat un Iisus răstignit în stil papistaş, nu ştiu
cât de compatibil cu preceptele iconografiei ortodoxe, dar sigur un
kitsch. Curtea bisericii este depozit de lemne, parcarea
automobilelor personale (3 la număr) se face la umbra altarului,
găinile zgârmă prin cimitir şi aşa mai departe.
Dar
cea mai mare - să-i spun realizare? - a cuvioşiei sale este
acapararea unei porţiuni din cimitirul străvechi spre a facilita o
construcţie hidoasă, despre care pretinde că ar fi „aşezământ
social”, adică azil. Cimitirul era aşezat pe coama lină a văii
Neajlovului, ca-ntr-un fel de amfiteatru, de unde orice posesor al
locului de veci avea - poetic vorbind - perspectiva nemărginirii.
Cei care hotărâseră amplasamentul, făcând şi donaţia cuvenită
de moşie - familia Cătunescu - intuiau nevoia de linişte a
morţilor, detaliu semnificativ al psihologiei creştine.
Popa
care slujeşte acum în biserica satului meu natal n-are probleme cu
psihologia, tradiţia, moştenirea, neamul, satul, românitatea. Lui
i s-a năzărit să zidească azil de bătrâni în cimitirul
străvechi, speculând abil slăbiciunea sătenilor care preferă să
se înmormânteze la circa 100 de metri mai sus, în deal, dornici
pesemne de zgomotul şoselei, nu de tihnă. Cine şi contra cărei
sume a autorizat construcţia, doar ancheta procuraturii poate spune.
Înlăturând gardul ce delimita curtea bisericii de a casei
parohiale, popa a încălcat teritoriul cimitirului, profanând
morminte uitate, turnând fundaţie de ciment lângă unele mai noi,
în dispreţul oricărei norme de construcţie edilitară şi de
conduită creştină. Probabil că-şi încalcă şi atribuţiile,
fiindcă îmi imaginez că datoria unui preot e să consolideze
memoria şi credinţa neamului prin păstrarea şi refacerea
mormintelor.
Revoltat
de faptul că străbunii mei au ajuns sub conducta de eliminare a
dejecţiilor viitorului „aşezământ”, întreb: meseria de popă
necesită aviz psihologic? Numai un repetent al seminarului, un rebut
al erei ceauşiste, poate pune azilul de bătrâni lângă cimitir!
Asemenea tortură psihică nici fanaticii comunişti n-au inventat!
(LITERE - mai 2013)
(LITERE - mai 2013)
marți, 23 aprilie 2013
PARANTEZE DREPTE - aprilie 2013
Intelectualul
şi „grigoria”
Ce
este un intelectual român, ştie deja întreg mapamondul, via Paris.
Ce este o „grigorie”, cred că trebuie reamintit. Termenul îi
aparţine lui Tudor Octavian. L-a pus în circulaţie prin 1993,
cred, în contextul unei greve a mecanicilor de locomotivă, care nu
contează ce revendicau. Ceferiştii fiind organizaţi bine, iar
actualul preşedinte Băsescu neavând vreo funcţie, să-i
disperseze cum a făcut ulterior cu alţii, punând sindicatele pe
brânci, a intervenit Paul Grigoriu, crainic mult acultat la Radio
Bucureşti. El a difuzat ştiri false, manipulând audienţa şi
greviştii, astfel că protestul a ajuns mai rapid în fundătură
decât acceleratul de Ploieşti la destinaţie. Credibilitatea lui
Grigoriu a slujit mistificării. A fost el în cunoştinţă de
cauză? Mulţi au presupus că da. Drept care jurnalistul Octavian,
aflat pe-atunci la România liberă, a scris un foileton
remarcabil, definind „grigoria” ca o faptă ce nu face onoare
calităţii de intelectual. Să-i fi spus poltronerie, nu greşea. Să
o taxeze drept cinism, poate exagera. „Grigoria” este o prostie
aparent gratuită, comisă cu bună intenţie, cu impact negativ,
revelat ulterior, ale cărei consecinţe sunt de obicei iremediabile.
O
scurtă retrospectivă ar aduce exemple cîte nu încap în spaţiul
rubricii de faţă. Mă opresc doar asupra ultimelor. În cadrul
salonului de carte de la Paris au fost invitaţi şi domnii N.
Djuvara, G. Liiceanu, A. Pleşu şi M. Cărtărescu, tuspatru
refuzând participarea cu
doar câteva zile înainte de deschidere. Că motivele
primilor trei sunt puerile sau ba, nu interesează. Nici motivele
celui de-al patrulea (în ordinea vârstei) nu fac obiectul vreunei
contestaţii din partea mea. Fiecare decide liber cum se prezintă
publicului pentru care, probabil, scrie. Dar am citit demonstraţia
lui T.O. Bobe, care spune clar că volumele lui Cărtărescu au fost
traduse în străinătate cu ajutor financiar din partea ICR,
instituţie a statului român, nu a regimului portocaliu. Justificată
calitativ, această cheltuială se cerea onorată cu prezenţa la
manifestarea organizată de ICR în Franţa. Era minima dovadă de
bun-simţ din partea celui sprijinit, şi-un fel simplu, omenesc de-a
întoarce beneficiul. Pare o chestiune minoră? Orice scriitor
adevărat ştie să şi-o asume, indiferent cât e de hulit printre
contemporani. Câţi intelectuali, artişti sau lăutari, plecaţi în
lume, au sentimentul datoriei faţă de cei rămaşi în urmă? Câţi
se şi achită de ea? Întreb, nu acuz. Particular, ştiu cazul
unor... să le zicem personalităţi culturale, care afirmă
nonşalant că nu datorează nimic României, fiindcă România nu
le-a dat ce-au vrut cândva! De parcă România este, bunăoară, fix
„ICR-ul lui Marga” sau „ICR-ul lui Patapievici” sau al
indiferent cui, şi nu Institutul Cultural Român. Ce etică a
esteticii o fi să scuipi pe pâinea primită, fiindcă îţi pute
mâna care ţi-o dăruieşte?
Demonstraţia
lui T.O. Bobe - în fapt, un splendid sofism - se încheia cu enunţul
că Franţa ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Cărtărescu.
Datorită refuzului său de-a onora invitaţia, actualul premier
Victor Ponta nu s-a mai deplasat la Paris, şi deci preşedintele Fr.
Hollande a scăpat de obligaţia afişării alături de un plagiator.
(Ca şi cum n-ar face parte amândoi din partida socialiştilor
europeni!) Gestul lui Cărtărescu este, din păcate, o „grigorie”,
ale cărei consecinţe sper să nu le simtă pe propria carieră. El
nu mai poate pretinde că este ostracizat în propria ţară, nici că
suferă din partea regimului trecător la putere. Lovit de Herta
Müller în orgoliul său
de unicat al literaturii băştinaşe, „bietul autor” (vorba nu
ştiu cui) se loveşte singur în boaşele de opozant al dictaturilor
căzute. Sigur că-l doare!
La
drept vorbind, neducându-se la Paris, Cărtărescu a ratat ocazia
de-a critica guvernarea actuală în unicul loc unde asemenea fraze
se aud pe toată planeta. Asta da „grigorie”!
ACOLADA - aprilie 2013
duminică, 14 aprilie 2013
ALAMBICOTHECA - MARTIE 2013
Biografia
unui personaj legendar
Câţi
dintre conaţionalii noştri nu înjură deseori profund, cu obidă,
răniţi de ciocnirea intempestivă cu vreun subansamblu al
mecanismului social, şi-l invocă pe Ţepeş ca taumaturg
supercalificat întru vindecarea bubei? A intrat demult în
imaginarul colectiv al românilor ideea că legendarul intransigent e
unica soluţie la disfuncţiile aparatului de stat şi, mai nou, de
partid, indiferent care-i la putere! Speranţa c-o să apară din
pământ, din iarbă verde un altul ca „The Impaler” e mai vie
decât orice vis. Cunoscând această năzuinţă, destui demagogi se
caţără pe treptele puterii proclamând fericirea iminentă. Le
clămpăne gura până ajung sus, în vârf, după care uită ce-au
promis ori deturnează atenţia către subiecte de falsă importanţă.
Şi, parcă blestemaţi să care pe veci pietroiul uitării, bravii
noştri poporeni aşteaptă, generaţie după generaţie,
providenţialul personaj. Care n-o să vină în veci de veci! Şi
asta din motivul, simplu, că Vlad Ţepeş a fost produsul magnific
al unui context social-politic irepetabil. Evident, n-a fost singurul
de asemenea factură. Nu-i nevoie să-l compar cu regi europeni, nici
cu satrapi din spaţiul asiat, care mai de care mai sângeros şi mai
lipsit de considerente creştine. Restrâng exemplele ilustre doar la
Ştefan cel Mare. Faptele de arme ale vărului moldovean de sânge,
întreprinse contra turcilor, tătarilor şi-altor străini, egalează
cruzimile aleatorii faţă de inamicii băştinaşi, fie că erau
pretendenţi la tron, fie doar boierime cu idei în răspăr celor
voievodale. Hotărât lucru, secolul al XV-lea n-a fost deloc
pacifist!
Plecat
din România comunistă în 1980, Alexandru Buican şi-a dedicat
viaţa, s-ar spune, României eterne, cea reprezentată de nume ce
fac onoare ţării, dar şi civilizaţiei europene (un roman al său
se intitulează „Un om între români”, ed. Livingstone, 2012).
Teatru, eseuri, dar mai ales biografiile lui Brâncuşi, Ţepeş,
Bacovia, Camil Petrescu întregesc profilul unui autor prea puţin
cunoscut în patria natală. Precizarea că Alexandru Buican se
situează, în luările sale de poziţie, contra „boierilor
intelectuali” post-comunişti limpezeşte oarecum obscuritatea în
care se află cărţile sale.
Ce
se poate spune despre o biografie alcătuită meticulos, cu
documentare exemplară? Dar ce se mai poate spune nou despre figura
voievodului ce s-a impus ca unicat în istoria - nu-i deloc exagerat
zis universală? Buican vrea să fie obiectiv, fără a neglija nimic
din extravaganţele celui ce-a speriat atâta omenire. Cred că a
reuşit. Vlad III Dracula, supranumit Ţepeş, iese din carte ca
personaj viguros, contradictoriu, binecuvântat şi damnat în egală
măsură, cârmuitor cinstit şi despot abuziv, născut şi crescut
să fie domnitor, dar şi om obişnuit, care nu ezită să-şi
câştige existenţa prin abilităţi practice, la nevoie
confecţionând, bunăoară, haine şi încălţări din piele,
specifice modei secolului său. N-am ezitat să mă refer la modă,
în pofida notei de ironie. Lui Ţepeş nu i-a lipsit simţul
umorului perfect macabru, iar Alexandru Buican îl consemnează
tale-quale. Sigur, ce-au trăit oamenii acelor vremi nu se poate
socoti nicidecum glumă. Dar cum să ai o privire detaşată de
orori, cum să scapi de senzaţia că imensul fluviu de sânge te
inundă şi-n secolul nostru, cel atât de uman(ist)? O tentă uşor
parodică face bine psihicului contemporan. Nu strică nici textului
în sine.
Dacă
Buican adopta stilul acesta, nu i se putea reproşa nimic. Felul cum
a scris biografia de faţă nu este amendabil. Expunere sobră,
citate elocvente, alese din documentele epocii, minimalism
compoziţional. Toate înţolesc faptele brute, deseori brutale, o
materie epică abundentă în detalii deloc ingurgitabile. Că putem
accepta mental de-neacceptatul, este, cred, meritul scriitorului
Alexandru Buican. Altfel, fiecare avem opinii intolerabile despre
fapte inexplicabile. Şi, oricum, de nejudecat din punctul nostru de
vedere, al oamenilor contemporani.
Câteva
exemple: Mircea cel Bătrân „trăia în desfrâu şi avea copii
din flori mulţi”. Central-europenii o ţineau în serbări şi
certuri facile, sud-est-europenii în lupte cu turcii. La bătălia
de la Kossovo, 1448, românii trec de partea otomanilor în toiul
înfruntării. Când ai lui Ţepeş se luptă cu oastea lui Mehmed al
II-lea, Cuceritorul Constantinopolelui, Ştefan cel Mare şi-ai lui
asediază cetatea Chilia, posesiune muntenească! La celebrul asalt
de noapte din iunie 1462, jumătatea oştii lui Ţepeş, aflată sub
comanda unui boier nevrednic, lipsit de simţul tactic, nu atacă la
timp, lăsându-şi coechipierii de izbelişte...
Alexandru
Buican dă seama despre sensul istoriei, într-o biografie ce ne
priveşte pe toţi.
LITERE - martie 2013
duminică, 31 martie 2013
IDEI FLOTANTE - martie 2013
Dictatura
bunului plac
Circulă
în lumea literară, de la ultima plenară a CC - Consiliul de
Conducere, nu vă gîndiţi la altceva, de pildă Consiliul de
Coroană! - al USR, ţinută la Alba Iulia, opinia că actualul
prezident al breslei, domnul Nicolae Manolescu, şi-a pierdut uzul
(sau uzufructul) raţiunii, devreme ce n-a respins, cu ironie
strepezită, propunerea domnului Mihai Zamfir, referitoare la numărul
de mandate de preşedinte pentru care poate candida un membru al
hulitei noastre Uniuni. Chestiunea, văzută la nivelul scriitorului
dotat cu ochelari proprii, e simplă. Bunul simţ, logica elementară
scot în relief dorinţa domnului Nicolae Manolescu, cel mai - cu o
ură grea - iubit critic al ultimelor cinci decenii, de a fi
încoronat, pe viaţă, Preşedinte al breslei. Breaslă pe care, la
rîndul său, domnul Manolescu o iubeşte puţin diferit - cu
indiferenţă urîcioasă.
Autorul
unui grandios eşec în politica anilor '90, N. Manolescu îşi
manifestă bunul plac în ograda scriitorilor, conform parcă
Istoriei... dumisale şi numai a dumisale. Stîngaci
postcomunist, s-a trezit să-l cultive pe Omul (cu O mare) Ion
Iliescu, exact în momentul în care toată planeta blama
evenimentele din 13-15 iunie 1990, condamnîndu-l pe autorul lor
moral. Intelectual subţire, N. Manolescu n-a priceput că
intervievarea lui Ion Iliescu înseamnă justificarea crimei. Iar
crima includea şi mineriada, şi comunismul administrat poporului
român de nomenklatura al cărei exponent este Iliescu. Dar ce treabă
cu poporul să aibă N. Manolescu? „Profesiunea” dînsului este
cultura, iar poporul n-are habar de asemenea ilustră meserie.
Interviul a fost ca păcatul originar, graţie căruia cariera lui
Manolescu a mers din victorie în victorie, pînă la prăbuşirea
din anul 2000, după care „politicianul” s-a retras,
persiflîndu-i pe votanţii lui Vadim, ca şi cum aceia erau
responsabili pentru iresposabilitatea sa. Că bunul plac îl
defineşte pe criticul Nicolae Manolescu, e de notorietate. Lui i se
atribuie butada „ixulescule, dacă eu vreau, tu eşti mare
scriitor; dacă eu nu vreau, tu nu exişti!”
Lăsînd
deoparte pe Dumnezeul literelor române, consemnez faptul, devenit
banalitate, că în scumpa noastră ţărişoară bunul plac
funcţionează de sute de ani. Ne amintim replica istorică a
domnitorului Mihai Viteazul: „pohta ce-am pohtit”. Puţin
probabil să nu fie vorba de bunul său plac, de lăcomie, de
ambiţie, de orice, afară de raţiune de stat, de calcul politic, de
judecată economică, de viziune seculară. Să rememorăm una dintre
izbînzile preşedintelui Băsescu I-ul (şi ultimul). La primele
alegeri pentru parlamentul european, cele ce stabileau locul României
ca membru al Uniunii de care ne-am legat fără să bănuim ce
înseamnă, Băsescu a impus candidatura fiicei sale. Şi a trimis-o
unde nu avea ce căuta, făcîndu-şi „pohta ce-a pohtit”!
Rezultatul? Ridicol pentru imaginea ţării, pentru statutul României
în UE. A fost un ifos prezidenţial, o slăbiciune pentru mofturile
fetei ajunse materie de consum în presa de scandal. Iar ca să
închei periplul, consemnez bunul plac al conducerii actuale a ICR,
care şi-a rezolvat „pohta” clientelară înfiinţînd filiale
judeţene (cînd treaba instituţiei e să promoveze cultura în
exterior) şi atribuind posturi scoase la concurs înainte de ţinerea
acestuia. E bun plac sau ba? „Da de unde, totul e conform legii”,
se justifică locvacele fost profesor de marxism, înscăunat vătaf.
Bunul
plac nu-i o idee fixă. Este modalitatea de manifestare publică a
unui sindrom ce explică lipsa de normalitate a societăţii române
dintotdeauna. Că se poate exterioriza în actele oricui, nu e grav,
e firesc. Grav e cînd îmbracă decizia funcţiei oficiale, dintr-o
structură de stat. Grav e cînd capătă forma unei legi votate în
parlament, cum încercau - apropo de imunităţi - să facă actualii
„aleşi”, despre care se poate afirma limpede că sînt culeşi.
Iar
cînd „conştiinţa naţiei”, reprezentată de conducerea USR,
adoptă în unanimitate o aberaţie de genul celei semnalate, la ce
să ne aşteptăm de la restul corpului?
P.S.
Am scris aceste rînduri la începutul lunii februarie, sub şocul
veştii parvenite de la înaltul for scriitoricesc, al cărui
Consiliu este condus prin telefon, cu voce evident metalică, de
domnul Nicolae Manolescu. Trei inimoase reviste de cultură şi-au
demonstrat inapetenţa pentru problemele reale ce afectează cultura
română actuală, refuzînd, cu elogii, să-mi tipărească
opiniile. Nu întreb de ce, răspunsul e pe buzele tuturor
scriitorilor români: domnul Manolescu a ajuns în postura de „cel
mai iubit critic al naţiunii”, aşa cum Ceauşescu ajunsese cel
mai iubit fiu! Se feresc „bieţii scriitori” (cum îi căinează
ipocrit chiar preşedintele) să-l supere pre Înălţimea Sa mai
abitir decît supuşii vreunui satrap oriental! Spre deosebire de
împuşcatul său tiz, domnul Manolescu, ambiţionat de cauze
extraliterare, cum scriu unele publicaţii (desigur, defăimătoare
la adresa Uniunii Scriitorilor şi-a Comandantului ei Suprem), pare
să-şi fi folosit funcţia acumulînd remuneraţii peste
gratificaţii şi risipind nesăbuit finanţele Uniunii. Că este sau
nu aşa, doar controlul Curţii de conturi poate spune.
Domnul
Nicolae Manolescu este o persoană particulară plină de farmec, îl
putem aprecia sau invidia, după caz. Dar în calitate de persoană
publică - şi eu la aceasta mă refer - a prăbuşit iluziile mai
multor generaţii care sperau la o schimbare politică benefică
României. Apoi, în calitate de preşedinte al breslei, a reuşit să
aducă Uniunea Scriitorilor la faliment financiar şi la inexistenţă
în plan social. Asemenea reuşită se cuvine, desigur, aplaudată!
Iar dacă domnul Manolescu nu pricepe că demisia este un act de
onoare, şi singurul pe care îl poate face, atunci nu doar că
îmbătrîneşte urît, cum scria cineva, ci murdăreşte ce-a mai
rămas din prestigiul profesiunii de scriitor.
(Timpul - martie 2013)
marți, 12 martie 2013
ALAMBICOTHECA - februarie 2013
Patru
ipoteze şi-o concluzie
Nu
m-am întrebat niciodată în mod serios de unde vine curiozitatea
de-a citi cărţi despre, cu sau scrise de agenţi ai mult prea
multelor servicii de spionaj. Dorinţa descifrării secretelor e
inclusă în structura fiinţei umane? Pesemne din asta derivă
succesul scenaristicii curente, începând cu planurile de guvernare
ale partidului aflat momentan în opoziţie, terminând cu
„misterele” revoluţiilor, ale morţii vreunui actor sau ale
dispariţiei vreunui copil. Despre enigma piramidelor, a calendarului
maya, a sanctuarului de la Stonehenge, a şanţurilor de la Nazaca
sau a dispariţiei Atlantidei ce să mai zic! Este un canal tv care numai emisiuni
dintr-astea difuzează, de unde „afli” chestiuni nelămurite
vreodată. Petru Romoşan a intuit nevoia contactului cu fapte
confidenţiale, lansând editura Compania cu Memoriile celebrului
spion român Mihai Caraman, cel care a penetrat NATO, acţiune rămasă
şi dată ca exemplu strălucit în analele războiului rece şi
tăcut.
Şi
„eroul” cărţii A patra ipoteză - Liviu Tofan, Editura
Polirom, 2012, Matei Haiducu, poate fi înseriat categoriei de
iscoade cu reuşite antologice, faptele lui fiind total atipice
pentru „meserie”, iar auto-deconspirarea sa complet senzaţională.
Liviu Tofan, fost redactor la Europa Liberă până în 1994, a
investigat cazul cu mijloacele ziaristului imparţial, aflând tot ce
se poate deocamdată afla despre incredibila afacere (multe detalii
sunt încă inaccesibile). Ce
frapează şi cucereşte la lectură e tonul expunerii, scriitura
dubitativă, distanţarea ironică faţă de materialul găsit. Este
ca şi cum autorul, uimit de ce descoperă, nu poate admite că
realitatea arată astfel! Nu numai că „performanţele” agentului
dublu Haiducu depăşesc aria credibilităţii (graniţa se poate
extinde oricând); dar implicarea preşedintelui Franţei, Fr.
Mitterand, la modul aproape direct, într-o chestiune pendinte
culiselor angrenajului de guvernare, ce se dezvăluie obişnuit
istoricilor mulţi ani mai târziu, e un act fantezist, demn parcă
de-un scenariu inept. Cum să privească un ziarist obiectiv asemenea
de-ne-făcut, altfel decât printr-o grilă de umor subtil?
Performanţa lui Tofan este cu atât mai meritorie, cu cât ironia nu
afectează credibilitatea, iar „epicul” iese întărit. Aş zice
că e o ironie metatextuală: dacă ar fi pus-o în pagină la modul
impersonal, conform uzanţelor şcolii „de investigaţie”
ziaristică, abia atunci naraţiunea devenea dezechilibrată, să nu
zic partizană.
Fără
dubiu, personajul principal şi cel care încinge spiritele, pe unele
chiar incendiindu-le, este Matei Pavel Haiducu. Numele e unul din
multele pseudonime. Originalul e Hirsch, fiul unui ofiţer al
Securităţii, înalt responsabil pe linie tehnică, prin anii 1950.
Înlăturat când Securitatea a devenit predominant neaoşă,
Hirsch-tatăl a murit relativ tânăr, generând copilului frustrare,
plus o dorinţă nestăvilită de-a se răzbuna. Imboldul pare
plauzibil, toate datele converg către un caz clasic de reacţie la
nedreptăţi flagrante. Nu exagerez deloc atribuind destinului
acestui om epitetul de biblic! Şi e demn de reţinut ce-a făcut,
pentru cine vrea să înveţe cum să-şi educe fiii. A situa
afacerea numai în plan senzaţionalist, social sau politic,
înseamnă, după părerea mea, a o lipsi de ceea ce, în jargon
literar, se cheamă carne. Or, ca să existe în plan
scriptural, fiecare naraţiune musai să conţină ingredientul ce
face oroare vegetarienilor. Ca un romancier adevărat, Liviu Tofan a
izbutit să dea viaţă unui organism complet, pe care îl poţi
nega, dar nu distruge.
Nu
fac rezumatul cărţii, ca să nu vă lipsesc de plăcerea lecturii.
Mi-aş permite câteva considerente marginale, cu prezumţia de
vinovăţie asumată: orice lectură poate extrage exact orice
concluzie. Şi, desigur, opusul ei! N-am să comit nici asta:
materialul e mult prea nutritiv, iar dezvoltarea de supoziţii ar
genera altă carte. Ceea ce nu-i cazul. O singură idee se cere măcar
emisă, dacă nu şi dezvoltată. Anume, că orice scriitor
care intră în contact cu orice serviciu secret, fie că
e al unei ţări totalitare, fie că e al unei democraţii
consolidate, se alege cu reputaţia ştirbită. E cazul lui
Virgil Tănase şi-al lui Paul Goma. Amândoi au acceptat jocul
contraspionajului francez, convinşi că vor contribui la
compromiterea lui Ceauşescu şi-a regimului de teroare impus în
România. N-au greşit, dar faptul că au participat la o şaradă
le-a diminuat propria credibilitate, mai ales că serviciul i-a lăsat
la final în ofsaid. Paul Goma a sesizat imediat şi nu şi-a
iertat-o nici până azi. Virgil Tănase, ca tot românul, a cules ce
profit a putut.
Concluzia?
Este evidentă!
LITERE - februarie 2013
marți, 26 februarie 2013
IDEI FLOTANTE - februarie 2013
O
ţară de ponţi
Pe
noua poiană a lui Iocan, întinsă la nivel planetar şi numită
Facebook, s-a încins deunăzi o dispută în care mi-am prins, fără
să vreau, semnătura. La zid - două articole. Primul, de Radu Călin
Cristea, în Observator cultural, nr. 659/01.02.2013,
intitulat „Un Homo sovieticus: Vladimir Tismăneanu”; al doilea,
de Alex Ştefănescu, replică dată lui R.C.C., pe blogul „Cititor
de serviciu”, deţinut la www.adevarul.ro. Excedat de
atenţia pe care cîţiva prieteni ai mei păreau s-o acorde
subiectului, am comentat considerîndu-i pe împricinaţi nişte
'telectuali de frunte, altfel neaoşe lichele. Cuvînt deranjant
pentru Alex Ştefănescu. El a şi răspuns (deşi nu mă adresam
lui) povestind cum i-aş fi trimis cîndva epistole curtenitoare la
„poşta redacţiei” şi opinînd că am scris un roman licenţios,
pe care dînsul îl consideră prost, deşi eu mă agit şi-l insult
în diferite publicaţii.
Amîn
elucidarea amănuntelor de istorie literară, despre care memoria de
elefant a lui Alex Ştefănescu brodează detalii pro domo. Observ,
tangenţial, că deşi am scris un roman prost, nemilosul critic nu
l-a uitat, ceea ce nu mă poate decît onora. Aştept resemnat ziua
cînd, sub înţepătura unui puseu de entuziasm, din seria celor cu
care ne-a obişnuit în de-acum aproape semicentenara-i activitate,
Alex Ştefănescu va reveni asupra lecturii, răsturnîndu-şi
opinia, cum a făcut-o cînd s-a văzut exclus de la România
literară. Lăudîndu-mă, Alex Ştefănescu m-ar lipsi de un
valoros şi necesar inamic. Iar fără contestare, ce haz ar mai fi
pe lume?
Cum
se întîmplă în polemosul românesc, de cîte ori cineva ne taie
macaroana ideoretică, îi găsim pe dată părinţi
alcoolici, bube-n cap şi preferinţe culinare pentru carnea prăjită
de afro-american. Recunosc, şi eu sînt fript cu asemenea meniu, dar
am încercat mereu să iau totul á
la légère,
convins că, în spaţiul public, a(p)titudinea lui Caragiale e mai
sănătoasă decît a oricărui altul. „Omenirea se desparte de
trecutul ei rîzînd”, spune Tismăneanu că ar fi scris Marx.
Aproape de spiritul nostru balcanic e atitudinea personificată şi
de Zorba Grecul, eroul lui Kazantzakis,
al cărui rîs homeric din finalul catastrofic s-ar potrivi cu
situaţia istorică în care ne găsim la peste două decenii de
prăbuşire post-comunistă. Am nesăbuinţa să cred că ne putem
despărţi de trecut persiflîndu-i zgomotos poncifele. Cu
condiţia de-a cunoaşte exact, pînă în cele mai mici detalii, TOT
acel trecut!
Or,
la noi, după 1989, trecutul imediat este încontinuu şi acerb
rescris. Începînd cu Berevoieşti, s-a opintit din greu la
curăţenia dosarelor. La arhive au avut acces prioritar „oamenii
sistemului” sau alţi „de-ai noştri”, emigraţi, care plăteau
favoarea în valută. O grupă de „scribăieţi” a colonizat
funcţiile de comandă ale tribunelor publice, numite mass-media.
Jurnalişti cu îndelungă experienţă în presa comunistă au
devenit directori de publicaţii „independente şi democrate”.
Inclusiv Alex Ştefănescu, fost redactor-şef al revistei Magazin,
în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Cristoiu, Nistorescu,
Alexandrescu, Băcanu, Tatulici, Tinu, Ştireanu, sînt prea mulţi
să-i pomenim. Rolul acestora în manipularea publicului şi
deformarea societăţii româneşti după 1989 e încă obiect de
studiu. (Televiziunea, cu impactul ei formidabil, condusă şi
servită de profesionişti ai diversiunii, e temă aparte.) Armata de
mercenari ai condeiului era ghidată de interes material. „Viteza
de rotaţie a capitalului” - uite chestiunea ce-l preocupa pe-un
fost redactor al Scânteii tineretului,
convertită la s.r.l. (şi falimentată). Ce dreptate, ce adevăr, ce
acurateţe a informaţiei să pretinzi unor gheşeftari prin
structură şi antrenament, a căror „politică redacţională”
era definită perfect de titlul unei foi la care Alex Ştefănescu a
fost şef - Zig-Zag?
(unde, imparţial ca tot românul, cînd problemele arzătoare
divizau societatea - cazul Regelui Mihai -, el vota cu ambele tabere
în acelaşi editorial!)
Evident
că directivele privitoare la tema discuţiilor publice veneau din
birourile „serviciilor” ce funcţionaseră şi-n comunism. Cîţi
ofiţeri acoperiţi erau atunci în presă? Cîţi informatori? Nu se
va şti probabil curînd, pentru că misiunea lor a fost să creeze
diversiuni, să şteargă urmele, să rescrie trecutul, să maculeze
oponenţii şi să corupă eventuali concurenţi. Posesori ai
talentului şi carnetului de scriitor, unii semnau azi texte contra
cuiva, mîine dimineaţă, cu pseudonim pentru
acelaşi, dovedind cotidian abilităţi de circ. Circ a devenit
presa, nu eveniment, circ e şi astăzi. Binevenită fie presa
electronică, măcar aşa se salvează pădurile!...
Dar şi-n presa electronică foştii trubaduri
comunişti comit prostii ca odinioară. Infatigabilul Alex
Ştefănescu, despre care încep să cred că scrie fără să-şi
dea seama ce scrie, punctează cu aplomb în blogul citat:
„comunismul n-a fost niciodată românesc”! Pesemne malgaş! Apoi
vorbeşte de „acţiunea grupului...”, de faptul că „nu s-a
luat atitudine...”, de „cei mai buni ziarişti ai noştri...”,
de cineva care „a condamnat...” şi alte sintagme uzuale
proletcultismului. Ciudăţenia - oare de ce nu mă mir? - este că
lauda închinată lui Vladimir Tismăneanu poate fi citită exact pe
dos, ca implicită condamnare. Iată o mostră: „V.T. ...s-a născut
nu în orice familie, ci în familia unui demnitar comunist.
Marxism-leninismul i-a intrat în sânge de mic, aşa cum intră
plumbul în sângele minerilor din minele de plumb.”
Ei, dacă plumbul intra în sîngele minerilor de
suprafaţă, Tismăneanu era cu totul altfel de marxist-leninist! Să
admirăm pilduitorul gen de laudă „în poantă”, ilustrat în
România de-o lungă pleiadă nemuritoare, întinsă de la G.
Bogdan-Duică pînă la Alex Ştefănescu şi la actualul premier,
Victor Ponta, emitentul de-acum consacrat al autoerotistei butade:
„aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi...”.
Trăim, fără dubiu, într-o ţară de ponţi.
TIMPUL - februarie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)