vineri, 21 iunie 2013
IDEI FLOTANTE - MAI 2013
Viaţa
mea fără de Noica
I-am
întîlnit numele cînd abia împlinisem 20 de ani şi bîjbîiam în
căutarea certitudinii numite „drumul propriu” în viaţă, poate
şi-n cultură. La 15 mai 1976 am cumpărat unul dintre cele 9.100 de
exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de
Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sînt acolo şapte
dialoguri „minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a
expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi
singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori,
deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi
plimb tălpile.
Interesul
meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu
mi-ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să
cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un „îndrumător”,
un magistru care să-mi ghideze plutirea pe înşelătoarele ape ale
culturii. S-a întîmplat să primesc o listă cu „lecturi
necesare” de la Sânziana Pop, redactor la revista unde predasem
Reportaj despre mine însumi, text „excelent, dar
nepublicabil”. Pe listă, numele lui Socrate! Sigur că de-asta am
cumpărat Platon, şi l-am găsit pe Noica. N-am priceput mare lucru
din cele citite...
Doi-trei
ani apoi, cînd lumea culturală dâmboviţeană era scuturată de
fiorul Sentimentului românesc al fiinţei, eu distilam Ţuică
de prună şi mă feream de binevoitorii care-mi atrăgeau
insidios atenţia să-mi ţin gura, că au misiunea să raporteze ce
vorbesc. Expunerea prozei sus-citate într-un cenaclu, în stilul meu
„apucat-iresponsabil”, mi-a adus ameninţări directe („Chemaţi
Securitatea!” striga un „cenaclist”), dar şi strîngeri de
mînă discrete. Nu percepeam vreun laţ în jurul meu şi foloseam
frazeologia secretarului general al PCR ca să-mi justific negaţiile.
Luat sub oblăduire de Florin Mugur, m-am pomenit exemplu de
„poet-muncitor”, înşirat printre alţii în „Scînteia”.
Era deja iarna lui 1980, iar bonomul redactor de la Cartea
Românească, ştiind în ce bucluc zoream să nimeresc, m-a pus la
treabă: am transcris „pe curat”, cu stiloul, volumul de
povestiri, l-am dus la dactilografiat doamnei Sas, neştearsă-i fie
amintirea!, şi-apoi l-am depus, cu bon, la editură!
Verdictul
primului referent, cu recomandarea de-a elimina povestirea bahică,
m-a determinat, scurt, să retrag volumul. Nici n-am vrut să aud
sfatul d-lui Mugur: să rescriu! Probabil că n-aş mai fi publicat
vreodată, dacă nu insista regretatul Constantin Stan. El mi-a
facilitat apariţia cîtorva texte cu păpădii, porumb şi-alte
plante inofensive. Iar în ziua cînd, propriu-zis, debutam cu o
povestire realist-fantastă, am primit Jurnalul de la Păltiniş,
cadou de „intrare în club”, din partea lui Mircea Nedelciu,
librarul nostru favorit. Exact ce-mi lipsea ca s-o iau razna
pe potecile înaltei culturi autohtone, al căror capăt dădea fix
în Balta Brăilei!... Ce fericire pe dovleacul din dotare, ce omor
de neuroni, ce titluri obligatorii şi urgenţe tematice! Şi azi
mi-aduc aminte, drăgăliţă Doamne, negoţul cu nişte popi, de la
care am procurat manuale de greacă veche. Şi-acum admir cotoarele
volumelor de filosofie clasică germană, traduse în anii 1960, la
Editura Academiei Republicii Populare Române, de Virgil Bogdan, D.D.
Roşca sau Constantin Floru. Şi, revăzînd Critica raţiunii
practice, mi-amintesc lumina gălbuie a literelor I(mmanuel)
K(ant) de pe coperta ediţiei îngrijite de Nicolae Bagdasar
la Editura Ştiinţifică, expusă în librăria frecventată pe
Lipscanii bucureşteni, prin 1972. Să achiziţionez toate astea n-am
pregetat o clipă, îmbogăţind un anticar clandestin, al cărui
apartament era literalmente sufocat de tomuri în ultimii ani
comunişti...
„Modelul
paideic” dispersat de Jurnalul liicean mi-a umplut existenţa
din 1983 pînă prin 1988. Am făcut exerciţii de greacă, am luat
lecţii de germană, am conspectat lexicoane, am scris „încercări”,
am construit scenarii „în jurul” vreunui cuvînt, l-am înnebunit
pe psihologul departamentului cu epistole pretenţioase, şi cîte
alte fleacuri atunci importante! Un singur lucru n-am făcut: să iau
drumul Păltinişului. Oare de ce? În primul rînd, mă sîcîia
părerea proastă a lui Noica despre ambii Caragiale. Alt motiv,
pueril: obiceiul lui de-a purta bască. Şi mai simţeam ceva rigid,
neclar, nebulos, catalogat ulterior drept propensiune spre
absolut(ism). Despre felul angelic în care nu spunea unele
lucruri bănuiam că este rezultatul rigorilor cenzurii, că Liiceanu
nu putuse publica tot ce scrisese cu/despre mentorul său şi - iată
- al nostru! Astfel că-n loc să definitivez romanele începute,
m-am dedat studiilor filosofice, iar supravieţuirea în societate
s-a limitat la propria-mi persoană, închipuindu-mi că dacă mi-e
bine mie, celorlalţi n-are cum le fi rău. Evadasem, la îndemnul
involuntar, însă contagios al „antrenorului” Noica, din
realitate!
Norocul
mi-a surîs, izbăvitor, cu textul lui Luca Piţu, din „Opinia
studenţească”, Wozu Noica?,
la care m-a trimis scrisoarea adresată autorului de însuşi
Liiceanu, în „Viaţa Românească”. Nu Catarii de la
Păltiniş, semna(la)ţi de N. Steinhardt, nu obiecţiile unui
Eugen Simion m-au trezit, ci Magistrul din Cajvana, cu luarea în
balon a gomozităţii noico-liicene. A fost ca ridicarea de pe ochi a
unui văl pictat, opacitatea căruia se transmisese retinei ca o
boală. Greu am scăpat de ea, sau poate îmi imaginez doar că am
scăpat, microbul fiind ca marxismul luat în tinereţe.
...Nu
mi-aş fi amintit toate astea, dacă n-aş fi beneficiat de alt,
necesar, decoct: volumul lui Gabriel Andreescu - Cărturari,
opozanţi şi documente. Să mă întreb la modul serios cum aş
fi evoluat intelectual fără „accidentul” (şi nu folosesc
ghilimelele în joacă) Noica? Wozu?
(TIMPUL - mai 2013)
ALAMBICOTHECA - MAI 2013
Tovarăşul
popă
De
când s-a întâmplat ca tata şi un unchi să moară la două zile
unul după altul, resping instinctiv fenomenul ce ne aşteaptă pe
toţi inevitabil şi misterios ca natura divină. Şi de când am
asistat neputincios la stingerea treptată a cumnatului care abia
împlinise 35 de ani, nu merg la înmormântări, făcându-mi rău
numai vestea nenorocirii abătute asupra rudei, prietenului,
cunoscutului. Sper să nu merg nici la înmormântarea mea, dar...
Încerc să-mi combat slăbiciunea prin (auto)ironie. Prefer
atitudinea de inaderenţă în locul uneia de ipocrită compasiune.
Inutil să deplâng legea fiinţei. În această privinţă strămoşii
noştri geto-daci aveau, cred, cea mai potrivită atitudine.
Nu
mi-am pierdut credinţa ortodoxă din cauza asta. Chiar dacă
particip din an în Paşte la slujbe, chiar dacă mă distrează
ifosele cutăruia, preot, călugăr sau intelectual cu vederi
creştine, toţi propagandişti ai cucerniciei, fapt e că niciodată
n-am pus sub semnul întrebării adevărul profund al credinţei. Şi
ce este credinţa, dacă nu o certitudine transcendentă, căreia se
subsumează orice fapt din sfera mundană? Orice fapt? Ei, aici e
aici!
Să
mă rezum la fapte. Vorbind despre ce se întreprinde la moartea unui
om, cu trimitere la persoana mea, până nu demult spuneam
apropiaţilor că vreau să fiu înmormântat lângă bisericuţa din
Cacova, comuna Morteni, judeţul Dâmboviţa. Acolo am fost născut,
acolo am fost botezat şi am deschis ochii în lume. Să-mi găsesc
odihna veşnică tot acolo, mi se părea opţiune firească. Până
când a izbucnit scandalul sălii de sport, construite în Lancrăm,
aproape acoperind mormântul lui Lucian Blaga, am crezut că a fi
înmormântat în cimitirul satului natal e dovada celei mai
puternice fidelităţi, cea creştină. Visam binecuvântarea
veşniciei - născută, se ştie, la sat - ca orice om de bună
credinţă ce-a trăit pe aceste meleaguri nefericite.
Am
aflat prea târziu că visam cu naivitate. Cimitirul şi biserica din
satul meu nu mai sunt ce credeam a fi baza ortodoxiei. De peste două
decenii, în acea parohie slujeşte un... să-i zic popă, ale cărui
eforturi nu le poate înţelege niciun enoriaş. Omul s-a instalat în
curtea bisericii ca-ntr-un atelier de reparaţii, reuşind să strice
configuraţia iniţială a bisericii. I-a adăugat anexe probabil
nepotrivite arhitecturii bisericeşti, devreme ce unii consilieri au
refuzat să fie părtaşi la lucrare, demisionând. A zidit o
clopotniţă la stradă, demolând pe cea veche, din faţa intrării,
în care a plantat un Iisus răstignit în stil papistaş, nu ştiu
cât de compatibil cu preceptele iconografiei ortodoxe, dar sigur un
kitsch. Curtea bisericii este depozit de lemne, parcarea
automobilelor personale (3 la număr) se face la umbra altarului,
găinile zgârmă prin cimitir şi aşa mai departe.
Dar
cea mai mare - să-i spun realizare? - a cuvioşiei sale este
acapararea unei porţiuni din cimitirul străvechi spre a facilita o
construcţie hidoasă, despre care pretinde că ar fi „aşezământ
social”, adică azil. Cimitirul era aşezat pe coama lină a văii
Neajlovului, ca-ntr-un fel de amfiteatru, de unde orice posesor al
locului de veci avea - poetic vorbind - perspectiva nemărginirii.
Cei care hotărâseră amplasamentul, făcând şi donaţia cuvenită
de moşie - familia Cătunescu - intuiau nevoia de linişte a
morţilor, detaliu semnificativ al psihologiei creştine.
Popa
care slujeşte acum în biserica satului meu natal n-are probleme cu
psihologia, tradiţia, moştenirea, neamul, satul, românitatea. Lui
i s-a năzărit să zidească azil de bătrâni în cimitirul
străvechi, speculând abil slăbiciunea sătenilor care preferă să
se înmormânteze la circa 100 de metri mai sus, în deal, dornici
pesemne de zgomotul şoselei, nu de tihnă. Cine şi contra cărei
sume a autorizat construcţia, doar ancheta procuraturii poate spune.
Înlăturând gardul ce delimita curtea bisericii de a casei
parohiale, popa a încălcat teritoriul cimitirului, profanând
morminte uitate, turnând fundaţie de ciment lângă unele mai noi,
în dispreţul oricărei norme de construcţie edilitară şi de
conduită creştină. Probabil că-şi încalcă şi atribuţiile,
fiindcă îmi imaginez că datoria unui preot e să consolideze
memoria şi credinţa neamului prin păstrarea şi refacerea
mormintelor.
Revoltat
de faptul că străbunii mei au ajuns sub conducta de eliminare a
dejecţiilor viitorului „aşezământ”, întreb: meseria de popă
necesită aviz psihologic? Numai un repetent al seminarului, un rebut
al erei ceauşiste, poate pune azilul de bătrâni lângă cimitir!
Asemenea tortură psihică nici fanaticii comunişti n-au inventat!
(LITERE - mai 2013)
(LITERE - mai 2013)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)