miercuri, 10 decembrie 2014

CRONICA LITERARĂ LA „POETICA FEMEILOR VOLUMINOASE”

Tudor Cristea

Întâmplările vieţii şi strategiile textului*

La Editura Eikon din Cluj-Napoca, Dumitru Ungureanu şi-a tipărit anul acesta a zecea sa carte (şi al treilea roman). Ca prozator, el îmbină observaţia ascuţită şi, în unele cazuri, nemiloasă a vieţii cu strategiile textului, într-o expresie plastică, suculentă, viguroasă, cu preferinţă pentru naturalismul verbal şi pentru scenele de aceeaşi factură. Subiectele vin din epoca de tristă amintire, în care prozatorul şi-a trăit tinereţea, dar sunt tratate, reinterpretate, ba chiar retrăite din perspectiva prezentului. În “Poetica femeilor voluminoase”, romanul de acum, vom regăsi atât scenele decoltate (ba chiar deocheate) din “Cartea păcatelor” (mic roman publicat în 1996, după ce fusese refuzat de câteva edituri ca indecent), cât şi exploatarea relaţiilor complicate dintre autor, personaje şi text din remarcabilul “Lia Mora” (2001). În felul acesta, ceea ce putea să fie doar o povestire cu aspect de melodramă, fie şi îndrăzneaţă, devine o construcţie mai complicată, prin care Dumitru Ungureanu se încadrează în (dar se şi delimitează de) stilul generaţiei sale optzeciste (ori al unei ramuri a acesteia, adeptă a “ingineriei textuale”, dacă nu şi a povestirii licenţioase, ca Mircea Nedelciu, al cărui nume apare, de altfel, în text).
Mai observând că “Poetica femeilor voluminoase” este şi o operă ludică, şi anume una în care autorul se joacă niţeluş (mai mult) de-a v-aţi ascunselea cu cititorul său, să vedem cum stau lucrurile. Clarificând mai întâi (deşi, poate, prematur ca exerciţiu critic) titlul, prin precizarea că el nu conţine deloc intenţii ironice (ba dimpotrivă) şi că este generat de acea dublă condiţie a textului, rezultată din îmbinarea unei imagini a vieţii (“femeile voluminoase”) cu strategia prelucrării ei narative (“poetica / poietica”). Deschis printr-un spiritual-ironic (dar posibil scandalos pentru unii/ unele) “Cuvânt prevenitor” despre singurătatea bărbatului însurat, textul are, până la jumătatea sa, aspectul unei povestiri oarecum tradiţionale. Fundalul pe care se derulează faptele este cel cenuşiu al perioadei de declin a comunismului (dar şi cu trimiteri către cea de “dezgheţ”, ori chiar către anii '50), deşi latura aceasta este abia punctată şi nu pare a genera ori a condiţiona, ea, decât în mică măsură neîmplinirile şi dramele personajelor. Cu toate observaţiile lor mai acide (întărite şi de către autor) asupra unor aspecte ale existenţei cotidiene. Nu avem aici, aşa-zicând, un roman zolist, însă avem unul existenţialist (în sensul unui filon, să zicem, meursaultian), dar şi unul postmodernist (în măsura în care autorul manevrează ludic naraţiunile şi textele personajelor sale, declarate reale). Ne aflăm în Drăculeşti, oraş prezent şi în alte texte ale autorului care divulgă multe asemănări (de locuri, de atmosferă, de mentalităţi, ba chiar de oameni) cu Găeştiul (tot aşa cum orăşelul Tufani, a doua localitate în care vieţuiesc personajele, are clare asemănări cu Titu), către finele anului 1989, când autorul şi consoarta sa participă la petrecerea organizată cu ocazia sărbătoririi nunţii de argint de către vecinii lor bine situaţi în domeniul comerţului socialist. Scena pare a ne conduce către un roman satiric, dar este doar o strategie auctorială înşelătoare, căci naratorul va asculta, întreaga noapte, pe o bancă de lângă clădirea restaurantului, confesiunea unui individ de care se apropie oarecum întâmplător. Adrian Banu, fost inginer, îi povesteşte pe larg, detaliind, nu o dată, scene nude, drama în doi (iar de la un punct în trei, căci în viaţa cuplului apare Doina, un soi de geamănă a soţiei, Anda, şi la fel de seducător-voluminoasă ca ea), sfârşită cu o crimă pasională. Stilul în care povesteşte Adrian este al lui Dumitru Ungureanu însuşi, care îi împrumută personajului său chiar unele competenţe în materie de muzică. S-ar putea chiar susţine, având în vedere naraţiunea la persoana întâi, că Adrian Banu este un travesti al autorului (ceea ce el şi presupune, undeva, că n-ar fi tocmai neîndreptăţit a se crede). Dacă trecem peste artificiul cam lejer al mărturisirii făcute în câteva ceasuri din noapte (şi pe 130 de pagini de carte), am putea observa că Banu narează convingător, fie că e vorba de viaţa familiei sale, cu figura tatălui, care dezvăluie ceva din profilul personajelor din “Prunele electrice”, acei ţărani care nu mai sunt ţărani, dar nici orăşeni n-au devenit pe deplin, fie că e vorba de fratele complexat de nereuşita la facultate şi de condiţia intermediară de tehnician priceput la toate, fie de Rodica, sora dezinhibată din punct de vedere sexual, fie de familia socrilor, un fel de mic-burghezi osândiţi la această condiţie pe care şi-o acceptă fără dramatism, de noua orânduire, comunistă. Şi, desigur, narează tot în stilul cunoscut deja (din “Cartea păcatelor” ori din “Tunul filozoafei”) propria lui poveste de dragoste, cu accentul pe sexualitate şi cu fraza ce încheie romanul lui Marin Preda mereu în minte: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Frază care ar putea fi reformulată (ca şi convingerea), la rigoare: “Dacă sexualitate nu e, nimic nu e!” Toate acestea la prima vedere (adică la prima lectură, care poate scuti de cea de-a doua, dacă nu respecţi sfatul autorului din “Cuvântul prevenitor” şi parcurgi mai întâi cele patru epiloguri). Căci confesiunea (şi “romanul”) fostului inginer Andrei Banu se întrerupe (mai exact, este întreruptă) şi nu va mai fi reluată ca atare, ci doar completată cu câteva fragmente disparate. Iar în cea de-a doua parte a cărţii, în locul confesiunii, autorul (care se prezintă ca atare) utilizează texte ale personajelor (în special ale Doinei, care ţine un jurnal, îşi scrie singură scrisori, dar compune şi un roman), răsturnând mai multe elemente din povestirea iniţială, a lui Banu. De fapt, scurtând vorba, s-ar putea spune că personajele care povestesc sau scriu se comportă ca nişte scriitori/ “ficţionari” (unele chiar arogându-şi acest statut). Un prim “scriitor” este Banu însuşi, textul său fiind, aşa cum cititorul va constata în final, o minciună romanescă. Prin el Dumitru Ungureanu pare a miza pe capacitatea ficţiunii de a înlocui adevărul faptelor şi de a fi mai veridică decât ele. Ideea, altfel ilustrată epic, e de regăsit şi la Alexandru George, în “Oameni şi umbre, glasuri, tăceri”. Nu întâmplător, Adrian Banu, autorul primei ficţiuni, va dispărea în chip misterios din Drăculeşti (şi probabil din lume) după Revoluţia din Decembrie, care în oraşul său şi al autorului are mai curând caracter grotesc decât eroic (fără ca Dumitru Ungureanu să insiste asupra faptelor). O “scriitoare” este şi Doina, cea de-a doua „femeie voluminoasă”, dublul complementar al Andei din povestirea lui Adrian. Paginile sale de jurnal reproduse, chipurile, de către autor, alături de câteva fragmente din romanul pe care-l scrie (aducând, de fapt, o altă perspectivă asupra personajelor şi faptelor din confesiunea inginerului) sunt şi ele, ba chiar în mai mare măsură decât restul cărţii, lipsite de prejudecăţi lexicale şi chiar mai mult decât atât. Însă Doina este şi ea o ficţiune, a lui Banu, o fantasmă, căci, în realitate, aşa cum aflăm din primul epilog, ea e „mică, slăbănoagă, mioapă, cu părul cam lălâu, cu obraji scofâlciţi, cu buzele pungite, cu şoldurile osoase ieşite prin blugii ce stăteau pe ea ca pe gard...”. Astfel încât se împune, până la urmă, evidenţa că adevăratul personaj al “Poeticii femeilor voluminoase” nu e Banu, nici Doina sau Anda, ci chiar “Auctorele” (cum îşi zice, ironic, romancierul). El amestecă (aidoma unui prestidigitator un pachet de cărţi de joc) textele şi naraţiunile, ambiguizând adevărul faptelor întâmplate şi lăsând, până la urmă, cititorul pe gânduri. Lui îi aparţine, de altfel, ultimul cuvânt. El recompune chipul Rodicăi, ivită, deopotrivă, din ficţiune şi din realitate (mod de-a sugera condiţia însăşi a textului): “Era blondă artificial. Avea buzele obraznice. Şi avea ochii ca două fulgere verzi. Când, la rândul ei, m-a privit cu neruşinare, săgetată de acelaşi Eros nesăbuit (zeul antic, nu instinctul), parcă mi-a turnat venin în sânge. Am presimţit ce va urma, toate nenorocirile conjugale, toate înfrângerile şi victoriile senzuale, toate chinurile…” Şi tot lui îi aparţine concluzia, mai curând ambiguizantă decât clarificatoare: “Aşadar, pe ultima pagină, nu-i rămâne (autorului, n.m.) decât să recunoască fără jenă că realitatea diferă complet de cele scrise mai sus. Şi că Rodica, la fel ca viaţa dintr-un celebru roman, e în altă parte! Şi poartă alt nume!” Cititorului (critic) rămânându-i întrebarea dacă viaţa din acest roman, în care jocul metatextual impune un suprasens naraţiunii care debuta ca povestire de aspiraţii erotice, nu e şi ea, tocmai din pricina excesului de tehnică şi de strategie, în altă parte… Aş zice că nu! Mai exact, nu chiar!
_______________________________________

* Dumitru Ungureanu, Poetica femeilor voluminoase, roman, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 306 pag.

(Publicată în revista LITERE - decembrie 2014)


ALAMBICOTHECA - decembrie 2014

Un exemplu de urmat


 Românii cu preocupări intelectuale au prostul obicei de a se aşeza de-a curmezişul drumului tocmai când căruţa pare să meargă normal. Oameni cu destule calităţi, truditori ai vreunui domeniu spiritual, după ce-şi fac „un nume” şi, eventual, un rost în societate, capătă deodată „feldeinţa” statuilor guralive, imposibil de convins altfel decât prin demolare. Şi de unde până mai ieri au tăcut filosofic, dacă nu programatic, odată căzută botniţa, de multe ori imaginară, ce le fonfăia exprimarea liberă, ne pomenim cu ei în mijlocul arenei publice, arogându-şi merite curat închipuite.
   Istoria ultimilor 25 de ani este pilduitoare. Înainte de căderea lui Ceauşescu, doar vreo 3-4 intelectuali îndrăzniseră să ia poziţie publică împotriva aberaţiilor comunismului de coloratură legionară instaurat de clica „geniului carpatin”. După lichidarea liderului în cel mai pur stil stalinist, şi după ce au căpătat voie de la poliţie, au răsărit opozanţii, dizidenţii, rezistenţii, cenzuraţii şi tot soiul de alţi viteji, de ne întrebăm şi-n ziua de azi, frecându-ne la ochi, unde am trăit de n-am aflat nimic despre cruntele lor fapte de arme?! Oportunismul n-a fost inventat atunci, la 1989, ci este o mentalitate străveche, şi nu doar a românilor. Noi ne manifestăm cu asupra de măsură, alţii mai cu modestie. Să nu recunoaştem însă meritele publice ale celor care le dovedesc, asta pare, într-adevăr, un specific foarte local. Ne amintim că una dintre „durerile” ce părea să înjunghie elitele băştinaşe suna astfel: „N-avem şi noi un Havel al nostru! Ei, dacă am avea şi noi un Havel!...”. Frişca literaţilor şi a ziariştilor, cea care a dat tonul discursului public după 1990, nu era atât de expirată ca să nu ştie că România avea un scriitor, un opozant, un intelectual, un militant cel puţin de calibrul lui Havel, dacă nu peste. Numele lui: Paul Goma.
   Să ai la îndemână un nume purtat de o mişcare istorică (Mişcarea Goma pentru drepturile omului 1977), şi să nu faci din el un brand de ţară - iată o atitudine despre care putem spune colocvial că e o prostie fără pereche! Sau este, jalnic de omenesc, manifestarea unei acre invidii, ale cărei rădăcini se înfiripă din 1971, când Goma (trăitor în România comunistă) şi-a văzut romanul Ostinato publicat la cele mai prestigioase edituri occidentale (realitate greu digerabilă pentru confraţii scriitori, tămâiaţi la intervenţia organelor de partid cu tiraje confidenţiale pe la edituri de provincie). Pe de altă parte, explicaţia stării de lucruri ce-a făcut din Goma proscrisul de serviciu al tuturor refulaţilor, se găseşte în atitudinea lui clară, fără compromisuri în chestiuni publice şi de principiu. Debutul acestei situaţii e consemnat în vara lui 1989, la Paris, unde Paul Goma era folosit de Monica Lovinescu drept „armă de atac” împotriva celor care - i se părea intelectualei despre care s-a spus că dirijează „guvernul din exil” al României - voiau să o detroneze! Scrie Paul Goma: „...prietenia cu M.L. şi V.I. începuse a cunoaşte momente stranii, sucite, de neînţeles (şi de neacceptat). Le luasem ca pe nişte incidente, inerente relaţiilor (prea) îndelungate, precum şi tensiunii în care ne aflam cu toţii, atunci - însă îmi imaginam că, secundare fiind, nu puteau periclita esenţialul. Din nefericire, nu s-a întâmplat cum sperasem. «Secundarele» s-au repetat, s-au înmulţit, iar după 22 decembrie 1989 au copleşit, sfârşind prin a sufoca prietenia noastră. Partea mea de vină în această catastrofă? Probabil aceea de a nu fi acceptat ca pe altarul prieteniei cu orice preţ să sacrific adevărul, în general, în special ideea despre contractul moral numit prietenie.” (Paul Goma, Scrísuri, III, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, pag. 105)

 Când se va scrie istoria corectă, nu boită, a perioadei contemporane, cercetătorul va trebui să ţină seama de indubitabila realitate: opţiunea Monicăi Lovinescu de-a face „politică” literară, cedând linguşitorilor, a dus la ruptura intelectuală a societăţii româneşti. Apoi chiar la degringoladă şi autism, din care se salvează puţini: cei care, ca Paul Goma, nu jertfesc adevărul pentru nicio funcţie, nicio prietenie.  

(LITERE - decembrie 2014)

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

ALAMBICOTHECA - octombrie 2014

O crimă exemplară

   Nu ştiu cum s-a păcălit în 1969 cenzura aprobând publicarea traducerii din engleză a romanului „Crima de la etajul 31”. Autorul, un suedez pe nume Per Wahlöö, nu era cunoscut drept maestru al literaturii poliţiste, nu era laureat Nobel, nici un tip capabil să influenţeze celebrul juriu în favoarea vreunui autor băştinaş. Erau cenzorii noştri atât de subversivi (proşti parcă nu-mi vine să-i cred!) încât jucau renghiuri ideologiei totalitare, supervizate de alţi decidenţi? N-aş exclude posibilitatea asta, precum nici pe cealaltă - anume că uneori scăpau prin ciurul controlului şi pepite autentice, dacă nu bombe cu efect întârziat, cum e textul în cauză. Tudor Octavian a semnalat anomalia, cândva, în anii când avea preocupări literare, nu televizual-plastice. Tot el a emis ipoteza că, dându-şi seama ce era scris în carte, cenzorii au dispus retragerea de pe piaţă a volumului, ba chiar scoaterea din biblioteci. Exemplare au rămas, totuşi.
   Undeva, într-o ţară neprecizată, posibil Anglia, fiindcă moneda folosită se cheamă liră, un poliţist primeşte sarcina să depisteze cine e autorul unei scrisori de ameninţare la adresa patronilor unicului concern de edituri, care le înghiţise pe toate celelalte. Poliţistul se numeşte Jensen şi e singurul personaj cu nume propriu din carte, restul sunt identificaţi prin rolurile îndeplinite: Patron, Editor-şef, Nevasta patronului, Inspector de personal, Şefa publicaţiilor săptămânale, portar, poliţist, Şeful Poliţiei, Femeia (fostă) fatală şi Amantă, Redactorul sportiv, Redactorul de artă etc. Concernul este localizat într-un bloc-turn cu 30 de etaje. Al 31-lea fiind secret, puţini ştiu ce se petrece acolo. Iar acolo funcţionează un departament în care mogulii, în complicitate cu sindicatele şi guvernanţii, au angajat pe toţi intelectualii lucizi, incoruptibili şi combativi din ţară, plătindu-i cu generozitate să scrie o revistă „de opoziţie”, cu idei novatoare, cu cele mai aspre critici şi cele mai severe analize asupra stării de lucruri din societate. O societate în care toată lumea are un nivel de trai remarcabil, o viaţă împlinită, atent şi părinteşte orientată spre linişte şi lipsă de activitate prin mass-media ce oferă preponderent distracţie la maxim şi intimităţi de-ale vedetelor care ţin publicul preocupat. În acea societate nu există nicio publicaţie independentă, nicio sursă alternativă de informare, nicio variantă neconformă cu ceea ce ziarele şi revistele concernului susţin. Iar populaţia este mulţumită, cu excepţia cazurilor dese de sinucigaşi, probabil victime ale abuzului de alcool, straşnic pedepsit de un mecanism poliţienesc perfect articulat.
  Iată cum sună „fişa postului” din redacţiile concernului: «Reportajul „adevărat” nu este cel mai bun. „Adevărul” este un produs care trebuie manipulat cu o atenţie deosebită. În ziaristica modernă nu puteţi fi siguri că toată lumea va tolera adevărul aşa cum îl toleraţi dvs.! Sarcina dvs. este să-i distraţi pe cititori, să-i invitaţi să viseze. Sarcina dvs. nu este să-i scandalizaţi, să-i şocaţi sau să-i tulburaţi, nici să-i „deşteptaţi” ori să-i educaţi.»
   Născut în 1926 şi mort în 1975, Per Wahlöö a fost un marxist dintre aceia care, în ţările vestice, au sesizat întotdeauna că socialismul este stadiul perfect al capitalismului. Nu i-a fost prea greu să priceapă că o societate poate fi controlată subtil prin presă, prin show-biz şi prin opulenţă materială, mai eficient decât prin mecanisme poliţieneşti. Conceptul schiţat în roman pare să fie funcţional azi în aproape toată lumea. „Tendinţa naturală spre simplificare ce există în fiecare om” beneficiază de stimulente incredibile. „Orice om preferă să se uite la o poză decât să citească, iar dacă citeşte vreodată ceva, preferă o sporovăială facilă în locul unei pagini care să-l oblige să gândească sau să facă o sforţare pentru a lua o atitudine.” Acest lucru părea evident în 1966, când a fost publicat romanul, şi când televiziunea genera stagnare intelectuală, maladie depistată de spiritele lucide. Cum stau lucrurile azi, în epoca internautică?
   Revista pritocită decenii la rând de intelectuali la etajul 31 nu apare însă niciodată. Şi-atunci, un individ se revoltă şi...

   Vă las pe dvs. să aflaţi ce s-a petrecut, dacă nu cumva, cultivaţi cum sunteţi, ştiţi deja!   

joi, 25 septembrie 2014

PUNCTUL CU VAR - mai 2014

De ce pute-n România?

   După schimbarea unui sistem politic, prin arme sau prin revoluţie, în orice ţară de pe Terra noua ordine suferă destul de iute asaltul decidenţilor din rândul doi al vechiului regim, regrupaţi în diverse partide, asociaţii, ONG-uri etc. Asta dacă nu cumva, mimând „revoluţia” şi mânjind cu sînge mecanismul democratic, indivizii - experţi în adaptarea la orice condiţii şi imuni la microbul demnităţii - nu s-au înfipt deja în fruntea bucatelor, cum s-a petrecut în România după răsturnarea din decembrie 1989. Deşi miroase neplăcut, dacă nu chiar pute, restauraţia pare un proces inevitabil. Şi de dragul cui ar fi pregetat, bunăoară, bătrânii proletcultişti să restaureze atmosfera tinereţilor, în care „lucrurile erau bune şi-aveau gust”, vorba poetei Nina Cassian, recent plecată pe lumea cealaltă? La vremuri noi, tot noi, proaspăt vopsiţi şi vioi, nu?
   Politrucii noştri de toate vârstele s-au adaptat admirabil. Mulţi sunt academicieni şi profesori universitari cu lucrări larg recunoscute la nivel judeţean. Unii au devenit rentieri şi ţin conferinţe nostalgicilor, alţii trăiesc de pe urma băncilor, pe care le-au jefuit după ce le-au privatizat sau viţăvercea, destui au obosit de-atâtea onoruri, conducând instituţii de stat, ziare şi televiziuni. Politicieni sunt toţi, şi doar cine n-a vrut nu „s-a ales” senator sau deputat. Istoricul de mâine al perioadei de azi se va cruci de uimire, constatând prezenţa nomenclaturiştilor de rangul doi, trei şi patru în primele rânduri ale „democraţiei originale” ce ne sufocă de-un sfert de secol. Faptul că îşi aleg „urmaşii” după chipul şi asenănarea lor, e la mintea cucuvelei, nu? Cum de persistă nenorocirea chiar şi-n situaţia în care statul român este integrat în UE şi NATO? Simplu, observa cineva: acelaşi Bilă, care la începuturile comunismului ţinea legătura cu URSS-ul, acum ţine legătura cu UE, racordat fiind la fonduri nerambursabile! Bilă sau fiu-su, Biluţă, poreclit Băşinaru, zis şi Creţu, să precizăm pentru acurateţe...
   Deunăzi, la o emisiune a TVR2, deci la un post public plătit din banii noştri, se discuta despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga, profesoara universitară călugărită la senectute, binecunoscută în cultura băştinaşă ca puitoarea semnului egal între epoca lui Ceauşescu şi epoca lui Pericle. Invitat în studio, între alţii, un „critic literar”, cum îşi zice, ale cărui opinteli în domeniu s-au soldat cu pârţuri luate în serios doar de amatori într-ale literelor. Beneficiar al înţelegerii pentru teribilismul puştesc, înţelegere pe care profesoara Buşulenga o arătase faţă de el în perioada 1966-1968, când metodele Securităţii se rafinau (de la arestare şi represiune la convingere şi favoruri), insul a parcurs traseul tipic slujitorilor talentaţi ai comunismului. Profesor de ţară timp de nici un an şcolar întreg, e mutat redactor de revistă la Constanţa, unde primeşte imediat apartament (în vreme ce colegii găsiţi şi părăsiţi acolo n-au căpătat nici până la desfiinţarea publicaţiei). Redactor la Scânteia tineretului, pepiniera politrucilor de viitor, trece redactor-şef-adjunct la România liberă după eliminarea lui Octavian Paler şi ajunge redactor-şef la revista Magazin, cea mai bine vândută publicaţie din perioada anilor 1980. Acolo scria texte ce proslăveau cuceririle „ştiinţifice” ale ţărilor comuniste! Redactor-şef, funcţie prevăzută în nomenclatura partidului, l-a prins schimbarea din decembrie 1989. După „revoluţie” primeşte, între alte sinecuri, un loc de membru în consiliul director al televiziunii naţionale, instituţie de la care a încasat ca „drepturi de autor”, exact în aceeaşi perioadă, sume sfidând bunul simţ. Azi, ajuns cam pe linie moartă, când i se reaminteşte trecutul se plânge că e ponegrit din motive... estetice! De parcă funcţiile bine situate pe care le-a ocupat în regimul (post)comunist s-ar datora dexterităţilor de „critic literar”, şi nu abilităţii de-a se strecura pe sub pielea puternicilor zilei (vezi jenantele linguşiri pe lângă Nicolae Manolescu, Emil Constantinescu, Elena Udrea, Elena Băsescu etc.). În loc să-şi recunoască abilitatea pentru care nu-l condamnă nimeni, îşi atribuie merite ce ţin de-o mentalitate stupidă, căreia e se spune şi negaţionism. Şi s-ar putea să fie chiar negaţionism, fiindcă publicistul acesta proclama fudul că nu-şi asumă faptele înaintaşilor noştri români (cele petrecute în ultimul război mondial), deoarece nu era el născut atunci!
   În emisiunea pomenită susţinea că scriitori de genul fostei profesoare au „dat obol stăpânului” ca să fie lăsaţi să-şi facă meseria de intelectual, eventual să-şi publice cărţile. Afirmaţia denotă o ignoranţă crasă în ce priveşte statutul intelectualului, dar poate fi valabilă pentru perioada anilor 1950, când proletcultismul elimina pe oricine dădea semne de indiferenţă, ca să nu mai vorbim de împotrivire. După 1965, doar trepăduşii dornici să urce cât mai sus în ierarhie şi siluitorii talentului se angajau la maşina propagandei. Asta dacă nu scriau ode la vedere, deasupra notelor informative. Intelectualii oneşti s-au afirmat fără să facă plecăciuni stăpânului. Unii, neputând negocia cu cenzorii, au ales exilul, alţii au publicat chiar şi în străinătate. Şi nu mă refer la scriitori numai, ci, de exemplu, la matematicieni precum Solomon Marcus ori Gheorghe Păun. Nu i-am văzut pe aceştia că se înfig, după revoluţie, la funcţii publice! Ei constituie elita intelectualităţii, nu palavragiii care se dau viteji pentru că au spus bancuri tovărăşeşti şi-au ascultat Europa Liberă cu plapuma pe cap şi draperiile trase!
  Când aranjaţii epocii ante-/post-decembriste năduşesc la rescrierea biografiei, considerându-se dizidenţi sau opozanţi pentru ce ar fi putut să păţească - dar n-au păţit – devine retoric să te întrebi de ce pute-n România!

(text destinat cândva unei reviste curajoase, al cărei timp pare să fi apus...)




duminică, 17 august 2014

ALAMBICOTHECA - iulie-august 2014


Un prieten mai mult imaginat

   Nu uit nici astăzi sentimentul de bucurie pe care mi l-a trezit neaşteptata întâlnire cu o carte a lui Mihail Grămescu, tipărită la Editura Albatros, 1981. Era întâiul - după ştiinţa mea - dintre membrii cenaclului „3,14” (varianta funcţională după rămânerea la Paris a iniţiatorului, Ion Omescu) care debuta cu volum propriu, într-o vreme când debutul devenise aproape imposibil fără susţinere puternică şi cu sacrificii textuale mutilante & mutilatoare (a se revedea patimile lui Aurel Dumitraşcu, tot pe-atunci). Existenţa furtunoasă a grupării „3,14” se desfăşurase underground şi trecea în amintire, apoi în mitologia nescrisă, de circulaţie restrânsă. Nu-i vorbă, câţiva dintre noi căutau şi prin alte locuri gloria efemeridei literare; aveam însă certitudinea că doar între cei „3 şi 14” o putem găsi pe unica durabilă, adevărată. Pentru că acolo se dădeau verdicte fără complezenţă, acolo se citeau texte de necitit altundeva, bunăoară, Stanţele lui Liviu Ioan Stoiciu, sau Extramuros, proza lui Mihail Grămescu, publicate peste vreo trei decenii, de nu greşesc...
Aporisticon, aşa se numeşte prima carte a lui Mihail Grămescu, subintitulată Glosar de civilizaţii imaginare. Înscrisă în colecţia „Fantastic Club”, mi s-a părut, la standul librăriei, o stratagemă meritorie a redutabilului şahist (nu doar în timpul liber, fiind câştigător de turnee oficiale), poet, prozator, pictor şi muzician, care a fost Mihail Grămescu. Dar apoi, citind Aporisticon, am priceput lejer că sub textul ştiinţifico-fantastic pulsează arterele unei realităţi foarte palpabile: lumea socialistă în care trăiam atunci. Inteligenţa strălucitoare a lui Mihail găsise modalitatea să vorbească despre sine şi despre cei din jur. Şi n-o făcea de complezenţă, textele sunt martore! Şi nu mă miră că n-au fost „validate” de vătafii criticii literare autohtone. Mihail Grămescu a fost mereu un tip cu probleme, un extramuros. A făcut asta cu metodă, aş opina azi...
   Scriu a fost, pentru că din 13 mai 2014 nu mai este printre noi, în viaţa banală, ci a trecut în lumea imaginară, probabil cea mai bună dintre toate, deoarece nimeni n-a revenit de acolo în forme cognoscibile. L-am admirat pentru reuşita din 1981, şi aş fi vrut să i-o pot spune direct. Pierdusem legătura, odată cu plecarea mea din Bucureşti. Ne-am regăsit întâmplător tocmai prin 1997, eu autor a trei cărţi, el a vreo 5 sau 6. Mi-a dăruit-o pe cea mai recentă, Pleniţa memoriei noastre, scoasă la Editura Hyperion, al cărei consilier editorial prietenul meu era. După Moara de apă, de la Cartea Românească, 1989, nu mai ştiam ce tipărise, iar el, discret din fire, nu s-a lăudat deloc - dar absolut deloc! - cu recunoaşterea internaţională şi cu premiile dobândite ca autor de SF. Ne-am întâlnit apoi, anii următori, tot sporadic, dar cu o anumită precizie ce ţine parcă de metafizică, la mai toate bookfest-urile şi gaudeamus-urile la care am ajuns, cu sau fără treabă. De fiecare dată ne propuneam întâlniri într-o iminentă zi, ca să punem la punct detaliile unor colaborări diverse. Una am reuşit s-o închegăm: l-am determinat să scrie periodic la revista unde figuram drept „consilier”. Nefiind plătit - iar în perioada respectivă Mihail Grămescu avea chiar nevoie de surse de trai -, a renunţat. Mi-am asumat vina, dar asta nu l-a consolat. Mă simţeam dublu responsabil: o dată pentru chestia de la revistă, a doua pentru că îi eram dator cu... o bere, tocmai din 1976!
Ne întâlniserăm atunci în Sala oglinzilor din sediul, azi pierdut, al USR. Acolo se reluaseră şedinţele cenaclului Luceafărul; le frecventam, îndemnat de Sânziana Pop, ca antrenament pentru eventualul debut. Citise Mircea Diaconu, actorul actualmente europarlamentar contestat, un fragment din proza-i reeditată deunăzi. După deverul oficial-ceremonios (Diaconu era binecunoscut din filme), participanţii s-au risipit care încotro, conduşi de afinităţile reciproce. Mihail m-a invitat să bem o bere, la restaurantul Athenee Palace, aflat aproape. Probabil era bere străină, al cărei preţ pentru două sticle mi-a surprins prietenul, fiindcă s-a uitat neîncrezător de vreo trei ori pe nota de plată: 115 lei!

  Imaginarul scriitoricesc nu admitea realitatea. Inventa alta!   

(LITERE - iulie-august 2014)

vineri, 27 iunie 2014

ALAMBICOTHECA - Iunie 2014

Bârfe şi antibârfe la Paris

   Nu ştiu cum se întâmplă că, în istoria noastră, personaje publice, proeminente şi benefice la un moment dat, intră spre sfârşitul vieţii în situaţii care nu le onorează statutul câştigat. Exemplu notoriu este Regele Mihai, dar nici alte nume trecătoare n-au ratat şansa de-a se face de băşcălie. Inclementă, societatea românească prinde din zbor asemenea clipe de răsfăţ bârfologic şi râde cu lacrimi (deseori amare) pe seama unuia sau altuia dintre actorii scenei cultural-politice. Consemnate în cărţi de memorii şi jurnale, tărăşeniile devin desertul gurmanzilor literari şi nu rareori substanţa „lucrărilor” serioase. Într-o cultură unde zvonul ţine loc de ştire oficială, şi nu de pe vremea comunismului biruitor la oraşe, sate şi uniuni de creaţie, ci încă din illo tempore, cum ar fi zis Mircea Eliade, până şi „istoria precisă” a vreunui domeniu spiritual este în fapt „viziunea personală” a autorului ce se încumetă la o atare muncă. Pas de-i atrage atenţia că în cutare chestiune bate câmpii, iar în alta fabulează. Gruparea căreia îi aparţine te taxează imediat de invidios, lipsit de talent, nerecunoscător etc.
   Exact aşa păţesc, între alţii, Paul Goma şi Dan Petrescu în Jurnalul inedit, 2001 - 2002, pe care editura Humanitas îl editează Monicăi Lovinescu, în 2014. Dan Petrescu „îndrăznise” cândva să semnaleze că o carte semnată de Doina Jela, tot la Humanitas, nu putea fi un Lexicon al torţionarilor comunişti, handicapată cum era de aparatul critic necesar unei asemenea lucrări, şi încropită mai mult după ureche decât după documente. Că Doina Jela folosea aproximaţia ca metodă de lucru, observă chiar Monica Lovinescu pe propria piele, să zic aşa, când înţelege că favorita sa nu i-a citit cartea despre care se pronunţă cu aplomb (vezi pagina 93). Asta n-o împiedică pe consecventa opozantă a comunismului, ajunsă la vârsta socotelilor cu trecutul, să o aleagă pe superficiala publicistă drept redactor al propriilor Jurnale ce vor fi editate la Humanitas de „dragul de Gabriel” (Liiceanu). Lesne de imaginat acurateţea ţâşnită din coabitarea asta zemoasă (iar la pag. 286 se şi citeşte „execuţia” rece administrată filoloagei Jela).
   Volumul de faţă e „îngrijit” de Astrid Cambose. În cuvântul introductiv, aceasta spune că „autoarea a tăiat aproape o zecime din text, autocenzurându-se din două motive...” (pag. 12). Mai contează motivele autocenzurii, când textul e trunchiat cu bună ştiinţă? Despre ce fel de text e vorba atunci? Fără îndoială, unul sincer, în care autoarea îşi expune opiniile, impresiile, idiosincraziile, durerile şi bucuriile. Nuanţat însă! Desigur, nimeni n-ar fi avut neobrăzarea să-i pretindă abţinere acolo unde a ripostat pe bună dreptate virulent (ca în cazul plagiatoarei şi mistificatoarei Lavastine), nici să-i deplângă sensibilitatea feminină, ca-n cazul „iertării” acordate Gabrielei Adameşteanu, brusc „orientată bine” în problemele interbelicului (amănunte la pag. 85). Numai că Monica Lovinescu ajunge, în ineditele pagini, purtătoarea de drapel a mentalităţii ce desfigurează cultura română de la nebuloasele-i origini până după prezentul confuz şi vâscos: cei din gaşca noastră vor fi apăraţi, indiferent ce-ar greşi; cei din tabăra opusă vor fi combătuţi, inclusiv în ce fac bine. Un exemplu la pag. 243: Nicolae Manolescu, scriind despre Doinaş, comite câteva gafe de istorie literară. Monica Lovinescu îl corectează, dar numai în Jurnal, mângâindu-l postum pe nărav...

   Dincolo de toate umorile şi bârfele vehiculate, paginile jurnalistei se citesc lejer, cu multă plăcere şi chiar cu folos. Monica Lovinescu avea harul „formulei şfichiuitoare”, talentul observaţiei acute, privirea nemiloasă a ornitologului îndrăgostit de vietăţile studiate. Mai presus de reproşuri, amuză (şi, într-un fel nedrept, anulează pretenţia de seriozitate a celor scrise) detaliul că „infracţiunile” aprig amendate derivă din convorbirile telefonice neîntrerupte nici pe masa de examinare medicală. Tot timpul cineva „cheamă” pe altcineva, de la Paris la Bucureşti, de la Ierusalim la Paris, de la Heidelberg (cine altul, decât „dragul Gabi”?) la Paris, de la Londra la Nisa etc. etc. Iar diarista, cu sănătatea şubredă, ştie să consemneze în aşa fel, încât ai senzaţia halucinantă că lumea asta n-are altă treabă, decât să pălăvrăgească la infinit...  

(LITERE - iunie 2014)

joi, 22 mai 2014

ALAMBICOTHECA - martie 2014


Prima amintire

   Nu mai reţin - şi se pare că nici nu s-a decis - cine a fost învingătorul „întrecerii” dintre Mircea Eliade şi Carl Gustav Jung, pe tema care dintre ei îşi aminteşte ceva de la o mai fragedă vârstă. Este incitant gândul participării la un asemenea concurs. Dar capacitatea creierului de stocare a informaţiilor – imensă, cum spun specialiştii – nu poate fi valorificată dacă nu ştii cum. Altfel zis, fără software, hardiscul din dotarea noastră naturală este inutil. Însă, nu chestii ştiinţifice voiam să fierb azi în alambicothecă...
    Probabil că următoarea întâmplare este „prima mea amintire”.
   Era o zi de iarnă nu prea geroasă, fiindcă mă jucasem prin curte cu sania. Să fi fost luna ianuarie sau februarie, 1959? În martie urma să împlinesc 3 ani, şi cum martie totdeauna deschide postul Paştelui, aproape sigur petrecerea la care urma să fiu „vedetă” s-a desfăşurat înainte. Aveam o sanie făcută de Taica şi-un derdeluş natural în partea de vest a imensei noastre curţi. Ninsese destul, fiindcă zăpada strânsă lângă poarta mare depăşea înălţimea gardului. Cine bătătorise maldărul de omăt, ridicând un soi de piramidă? Tata nu prea stătea pe acasă, având serviciu la sonde, dar nu-i exclus să fi luat concediu, oferindu-mi - expert în asemenea drăgălăşenii - mijlocul de a-mi frânge gâtul pe gheţuş.
   Taica să fi fost constructorul? Parcă n-aş crede. Bunicul era fabricantul saniei. Avea talent la conceperea şi execuţia obiectelor unicat, pe care doar el ştia să le pună în valoare. Pentru construcţie folosise materialul agonisit din belşug în gospodărie. Tălpicile erau din cel mai dur salcâm, probabil tăiat cu decenii în urmă, suficient de uscat ca să fie uşor. Cadrul susţinea trei uluci de ulm pregătite să înlocuiască la nevoie vreuna ruptă în gard. Peste ele, îmbrăcătoare, înfăşurase o bucată de cergă, gri-cenuşie cândva. Nu pentru plăcerea mea meşterise Taica sania, ci pentru a căra sacul cu boabe la moară, trăgând „tancul” de-o funie. Scris-am tanc, fiindcă lungimea scârletelui depăşea un metru şi jumătate. Imaginaţi-vă copilul de trei ani luptându-se cu asemenea jucărie! Orice vă imaginaţi, nu va corespunde realităţii!
   În odaia de toată ziua fusese aşternută o pânză de cânepă pe masa înnădită, pe care adăstau străchini cu mîncare – ciorbă, sarmale, piftii, fripturi, poate şi cozonac sau alte delicatese, gen gogoşi, colarez ori pâsat. De voi fi remarcat bunătăţile sau nu, greu să decid. Memoria mea s-a şters ori s-a rescris pe acele porţiuni; să inventez nu-i greu, însă la ce bun? Cine era în jurul mesei, stând pe cele două paturi laterale şi pe taburete de diferite mărimi, ajustate cu perne? Ţin minte doar trei persoane: tata, Taica şi naşul meu de botez, Dumitru Necula, zis Mitic-al lu' Turcu. Era un bărbat trupeş, a cărui meserie nu ţinea de spaţiul rural, ci se învecina cu a lui taică-miu: şi naşul lucra la sonde, dar la extracţie, nu la foraj. Ciudat sau ba, nu-mi amintesc din acea zi îndepărtată silueta niciunei femei. Parcă pe undeva, pe laterala retinei, joacă umbra luminoasă a bunicii, Maica. Ea mă „adunase” de pe-afară, momindu-mă către capul mesei din fundul odăii, unde Naşul trona pe scaunul fără spetează, cu spinarea la peretele pe care fusese bătut în cuie un macat ţesut. Naşul era o Instituţie, încă. Nu doar naşul Mitică al meu, ci naşii fiecăruia dintre sătenii acelui timp. Să te duci de sărbători la Naşul cu plocon era o datorie sfântă, decăzută azi, când termenul desemnează o legătură mai degrabă ilegală, mafiotică, nu una legitimă, etnosofică, aş zice, împrumutând conceptul lui Petru Ursache.
   Soarele după-amiezii inundase gălbui aerul încălzit al camerei. Focalizarea se stabilizase pe genunchii Naşului. Acolo, pe un prosop alb, jucau nişte covrigi şi bucăţi de zahăr cubic. Pesemne, aveam un apetit imens pentru asemenea prânzuri (f)alimentare, de vreme ce, năvălit asupră-le, nici n-am observat că Naşul mi-a luat moţul... Veselia celor din jur m-a trezit la realitate.

   „Aventura conştiinţei mele” atunci a debutat. Plângând sau ba? Mai caut prin memorie...

ALAMBICOTHECA - mai 2014


Doi sud-americani

   A murit Gabriel Garcia Marquez. Mare scriitor şi nedezminţit om de stânga. Multă lume nu i-a apreciat opţiunea politică, socotindu-l un comunist netrebnic fiindcă era prieten cu Fidel Castro. Prieteniile nu pot fi judecate; dar, de-aş căuta o explicaţie, alta decât imprevizibila empatie, probabil că aş găsi-o în dimensiunea sărăciei şi exploatării celor mai mulţi dintre locuitorii Americii de Sud. Noi, cei care am trăit realitatea socialismului, ştim, desigur, ce însemna teoria distribuirii egale a beneficiilor şi avuţiei întregului popor. Azi tindem să credem că reversul, deci raiul, ar fi „societatea liberă”, eventual libertariană, propagată de politicienii-giruete şi ziariştii veroşi, vuvuzelele hrăpăreţilor de sub mustaţa cărora abia scoţi cuvinte opintite, necum salarii decente!
   Să nu ne amăgim iarăşi! Lumea este mai plină de suferinţă decât de bucurie, şi fericirea, când nu-i un surogat, poate să aibă aspectul unui stat ideal, în care s-a văzut ce se petrece. Şi s-a uitat! Oare să nu fi cunoscut columbianul toate astea? Să fi crezut sincer că e posibilă, programatic sau ba, neglijarea trăsăturii umane ce instigă la toate nenorocirile - rapacitatea?
   L-am descoperit pe Marquez acum patru decenii, prin capodopera sa, al cărei titlu e inspirat tradus în română - Un veac de singurătate. I-am citit apoi mai toate cărţile. Dintre ele, doar Veacul... mi-a stârnit pofta recitirii, şi asta până pe la 25 de ani. Plăcerea de-a urmări fabulaţii uitate după fiecare lectură, mi-a dispărut pe neobservate. Trucurile scriiturii, luxurianţa epică, verbozitatea, mitologia violentă a continentului pe care visam odată să ajung, au devenit cu vremea fade şi neinteresante pentru mine. Nu le contest valoarea; dar modalitatea evazivă de-a vorbi despre o anume umanitate mi s-a părut facilă şi la fel de artificială precum „realismul politic” cu aprobare de la cenzură, care făcea furori în literatura română din anii 1970-1980. (Nu-i de mirare că Marquez avea mare priză la scriitorii noştri, mulţi copiindu-l fără jenă, ca Eugen Barbu!)
   Tot în 1974, la vârsta când lecturile esenţiale, dacă sunt bine făcute, formează intelectul tânărului pentru tot restul vieţii, am citit Despre eroi şi morminte, romanul lui Ernesto Sábato. Un veac de singurătate mi-l cumpărasem dintr-o librărie, îl am şi acum. Pe celălalt îl împrumutasem de la Biblioteca Municipală. Returnat la termen, nu l-am mai găsit niciodată, să-l recitesc. Tânjeam să-l am în „comoara” personală. Nopţi la rând i-am visat coperta fără ilustraţie, doar cu litere colorate negru, violet şi verde, ca o icoană stranie. (Mi-am procurat, în compensaţie, două exemplare din ediţia 1997, jalnic tipărită la Editura Univers.) Din librării se epuizase; pe la anticariate, zilnic scotocite, nu apărea nici în traducere franceză sau engleză. Nu îndrăzneam, din păcate, să intru în vorbă cu gestionarii tomurilor prăfuite, fiindcă niciodată nu-mi ajungeau banii pentru câte cărţi doream. O singură lectură apucasem a face; ani şi ani apoi, recapitulam în memorie principalele pasaje ori scene, culminând cu finalul Raportului despre orbi. Lumina rece şi neagră a romanului mi-a ţinut trează conştiinţa, fără să fiu foarte conştient de motiv. Din Marquez am uitat până şi scenele erotice, datorită cărora şi-a găsit cititori chiar în mediul rural autohton. Din Sábato n-am uitat nimic. Am pus totul deoparte, într-un săculeţ al creierului în care depozitez esenţe ce-mi irigă neuronii, definindu-mă ca individ.

  Pe Marquez îl puteam relua oricând, aveam destule volume. Însă nici nu l-am redeschis. Fiecare titlu era la fel de bun ca precedentele. Şi la fel de previzibil. La Sábato am revenit abia cu Abbadon, exterminatorul. Deşi publicat în acelaşi 1974, la noi a apărut în 1986, aproape confidenţial. Nu caut explicaţii subtile unor fapte ce ţin, nu-i aşa, de afacerile cu cărţi; dar e de consemnat că tirajele lui Sábato în limba română n-au depăşit nici sfertul celor atinse de Marquez ori alţi sud-americani, copios traduşi. Să nu joace niciun rol amănuntul că în paginile sale Sábato îşi mărturiseşte deziluzia produsă de comunismul la care aderase ca tânăr sărac, comunism de care s-a dezis violent încă din 1935?

luni, 19 mai 2014

Punctul cu var


Două feluri de scriitori


    Când oficialităţile „de partid şi de stat” de-acum patru decenii au decretat că „Paul Goma nu are talent”, mogulii criticii literare au şi expediat la subsol opera celui care voia să fie scriitor, şi nimic altceva. Refuzând compromisul cu cenzura, refuzînd autocenzura, Paul Goma afirma indirect că, totuşi, nu poţi fi „scriitor, şi numai scriitor”, ca şi cum ai fi cizmar, şi numai cizmar. În viziunea lui, a fi scriitor înseamnă să-ţi asumi destinul de martor-mărturisitor-martir. Lipsa responsabilităţii pentru cuvântul scris, neasumarea niciunui risc, mistificarea prin deturnare a semnificantului erau atunci (ca şi acum, în bună măsură) boli de „scriitor, şi numai scriitor” român. Scrisul aluziv, scrisul în dungă, scrisul ponciş, scrisul parabolic, scrisul esopic, scrisul cu dublu sens, scrisul în dodii, scrisul pentru uzul celor iniţiaţi, scrisul procopic, scrisul est-etic (spre deosebire de cel direct, etic) sau scrisul curluntrist, cum ar zice însuşi Goma, provine din zeama dublei gândiri. Preţios zis: epifania instinctului de conservare. Banal vorbind, rezultatul „imperativelor timpului nostru revoluţionar” (cum se proclama în epocă) e o simplă - altfel foarte umană - năzuinţă de trai comod, firesc pentru un om talentat, nu însă şi pentru un intelectual conştient de statutul său. Fiindcă nu poţi să spui adevărul şi să trăieşti comod!
    E un caz, de-acum celebru în literatura română, de „scriitor, şi numai scriitor”: Ştefan Augustin Doinaş. Compromisurile făcute de-a lungul istoriei perverse l-au împins la dedublarea personalităţii. A fost perceput în timpul vieţii drept etalon de moralitate şi intransigenţă, artist al cuvântului capabil să exprime şi bucuria, şi mânia în versurile sale, cunoscute unui mare număr de oameni. Oameni care găseau alinare şi-şi ostoiau amărăciunea cu verbele lui Doinaş, aluzii fine, necruţătoare la sistem şi la dictator. După moartea poetului, a devenit public ceea ce smîntîna intelectualităţii române contemporane ştia şi ascundea: „scriitorul, şi numai scriitorul” Ştefan Augustin Doinaş fusese turnător la Securitate, „dizident” cu voie de la stăpânire, agent de influenţă al Securităţii în interior (la Uniunea Scriitorilor) şi-n afară, în cercurile române de la Europa Liberă, implicat în arestarea altor doi scriitori - Ion Negoiţescu şi Haralambie Grămescu. Doinaş ilustrează (vezi teza lui George Neagoe – Asul de pică, Cartea Românească, 2013) mutilarea harului de mărturisitor, fiind exemplu de cum nu trebuie asumată profesiunea de scriitor. Este, dacă se poate spune aşa, manifestarea întunecată a scrisului, a duplicităţii care a desfigurat fiinţa noastră naţională şi-a modificat-o poate definitiv.
Paul Goma trăieşte ca să scrie şi scrie ca să trăiască. Dar el nu e „scriitor, şi numai scriitor”. Şi nu e un scriitor ca toţi scriitorii români. Totuşi, fiind scriitor de limbă română, a vrut să trezească din somnu-i de moarte breasla cea pătimaşă şi lesne predispusă la nerecunoştinţă, care l-a nedreptăţit prin reprezentanţii ei. Însă, vorba poetului - „n-a fost, n-a fost aşa...”. Pentru că breasla, ca orice sumă de individualităţi, se percepe pe sine prin sticla spartă a interesului imediat şi propriu, nu prin oglinda pe care orice scriitor o deţine mulţumită harului din naştere.
    Ştefan Augustin Doinaş a vrut să fie cu orice preţ „scriitor, şi numai scriitor”. Talentat peste măsură, n-a trecut proba caracterului, fără de care talentul devine o abilitate oarecare. A fost atît de dornic să publice rodul minţii sale, încît s-a folosit de-un individ fără dexterităţi literare, atribuindu-i poeme proletcultiste, bine plătite şi premiate. N-a avut nici măcar curajul lui Adrian Păunescu, de-a semna cu nume propriu versificaţiile festiviste.
    Cineva spunea că nu se poate face comparaţie între Goma şi Doinaş. Demersul e dificil, desigur. Pentru că Doinaş este negativul a ceea ce Paul Goma întruchipează pozitiv.


(Articol scris pentru revista Timpul, cândva în 2013)

sâmbătă, 22 februarie 2014

ALAMBICOTHECA - ianuarie 2014


Amintire de Crăciun

    Să fi avut vreo 4-5 ani, nicidecum 6. Satul nostru, Cacova, trăia de câtva timp zile derutante şi dureroase. Zvonul că se iau pământurile cu japca la ceápe pusese lumea pe jar. Se vorbea şi de cai, căruţe, pluguri, prăşitori, grape; apoi de vaci, de porci, de oi, de găini şi de orice animal pe care oamenii îl creşteau prin curte pentru hrană. Informaţii sigure despre asemenea fapte nu se ştiau. Majoritatea consătenilor nu circula dincolo de Găeşti. Primarul, şeful de post, învăţătorii, chiar şi popii fuseseră obligaţi să joace după cum cântau stăpânii cei noi. Lumea nu mai aştepta de la ei sprijin, apărare, învăţătură dreaptă sau lumină. Nici posesorii de radio, vreo doi, nu pricepeau mare brânză din difuzoare. Indiscutabil, în acei ani s-a spart şi satul natal, ca entitate reprezentativă pentru naţia noastră hăbăucă. Sunt convins că „ai mei” - bunicul, zis Taica, tata, unchiul Tatoniţă, verii lor, ceilalţi vecini între care mă simţeam acasă – nu ştiau ce-i loveşte. Dar se perpeleau în fălcile istoriei, cum ar fi zis Marin Preda, încercând să scape...
    De Crăciun se tăia porcul. Jinduiam un an. Postul dinainte, ţinut cum se nimerea, îngreuna aşteptarea. Ca să nu existe riscul derapajului de la regimul alimentar călugăresc, sacrificiul patrupedului se făcea fix în ziua de Ajun. Ne trezeam cu noaptea-n cap, pe întuneric şi ceaţă, cîteodată ploaie sau lapoviţă. În câteva rânduri a nins, suficient de mult ca să memorez imaginea sângeroasă a câmpului de „bătălie”. Şi azi simt pe degete arsura zăpezii cu care stingeam, prin gesturi grăbite, untura ce luase foc de la paiele folosite la pârlit şoriciul. Şi încă visez ciormoliţa în care bestecăiam spălând migălos defuncta vietate. Pe la subţiori, pe după urechi, pe picioare scăpa vreo porţiune cu părul abia atins de flacără. Maica le observa nemulţumită, bălmăjind o resemnată constatare. Cine s-o asculte? Bărbaţii terminaseră partea lor de muncă şi „citeau” pomana - ţuică fiartă, cu piper boabe; femeile continuau să „bojbâcăie” cu maţele şi restul măruntaielor, pregătind mâncărurile pentru a doua zi...
    Dar în acel an perspectivele nu erau deloc propice unei sărbători liniştite. Indivizi străini de sat circulaseră pe drum, intrând în vorbă cu oamenii pentru a-i convinge de binefacerile viitoarei colectivizări. În Ajunul Crăciunului dispăruseră. Unde, nimeni nu ştia. Nici dacă şi când vor reveni nu se ştia. Faptul părea de bun augur, însă niciun cacovean nu se culcase pe-o ureche. Fiecare avea un om de strajă la poartă, cu ochii larg beliţi, ca să detecteze mişcări inamice. Pentru această misiune, Taica mă delegase pe mine. „Stai aici, mi-a zis, arătându-mi stâlpul gardului, şi fii atent să nu vină percitoru', ne ia porcul şi nu mai avem ce mânca!”
    Multă vreme l-am suspectat pe Taica de intenţia unei băşcălii nemiloase, la care era permanent predispus. Anume, mă pusese pe mine să păzesc poarta numai ca să nu pot smulge o bucată de şorici din zonele în care jarul răzbise pielea porcului, făcând-o să atârne zdrenţe. Totdeauna izbuteam să subtilizez (deşi cred că eram anume lăsat să fac asta) o fărâmă de epidermă ce-mi îndulcea, cu câteva ceasuri mai devreme, suferinţa alimentaţiei vegetariene. Bietul porc! Frumos destin i-a hărăzit Cel-de-Sus! Nu doar că ne scăpa de toate lăturile bucătăriei, dar era (este!) consumat până la ultima firimitură! Chiar şi unghiile, smulse de Tatoniţă după ce ţinea dedesubt, cu furca, un mănunchi de paie arzânde, ca să le înmoaie, ajungeau hrană la câini. Nimic de mirare că posibilitatea ca percitoru' (colectorul de taxe) să ne ia porcul era mai gravă decât orice altceva.
    Crunt hotărât nevoie-mare, am circulat neîntrerupt de la poartă la aşternutul din snopi de coceni pe care se ciopârţea godacul, mânat de foame şi instigat de îndemnurile bătrânteşti la vigilenţă. Dacă se ivea atunci omul îmbrăcat în negru, al cărui nume l-am uitat, şi aş fi avut puşca turcească, predată - pe hârtie - de Taica miliţianului, cred că n-aş fi ezitat să fac o crimă. În legitimă apărare! 

(LITERE - ianuarie 2014)