joi, 20 august 2015

FANTEZIE ŞI COPILĂRIE

Avioane şi iepuri


   După secerişul grîului, ne pregăteam să primim avioanele. Ele îşi făcuseră un obicei anual: veneau pe la treieriş, să ne distreze! Uneori apăreau chiar cînd nu toţi gospodarii terminaseră de cărat snopii în arie, la batoză. Departe, pe cer, vedeam deodată cum pluteşte ceva ca o pasăre. Imediat hăuleam bucuroşi:
   - Avionul, vine avionul! Avionul, uite-l, bă!
   El creştea-creştea mereu, pînă desluşeam pe aripi, scrise cu vopsea albă, literele IAR, urmate de un număr. Se rotea deasupra cîmpului. Pilotul, îmbrăcat în haine de piele neagră, se uita la noi prin ochelarii speciali, cînd pe-o parte a fuselajului, cînd pe alta. Rîdea şi ne făcea semne să închidem gurile. Mulţumit că îl admirăm, flutura aripile, lua înălţime şi se pregătea să aterizeze dincolo de sat, pe o netedă mirişte. Zburam şi noi într-acolo. Cînd ajungeam, EL şedea întors cu coada în direcţia satului şi părea că discută cu oamenii puhoiţi din Braniştea Vălmaşilor. Ne muşcam buzele de ciudă că ăia ajunseseră înaintea noastră, ne băgam pe sub carcasa lustruită şi miroseam, pipăiam, mîngîiam fierătania cu nesaţ. Pilotul era dus deja în comună, să vorbească la telefon, de la Sfat, cu Centrul. Îl aducea înapoi Gicu Drăcea, cu motoreta lui fără eşapament. Se urca în avion şi pornea motorul. Eram daţi deoparte. Ne îmbufnam, dar nu plecam de acolo pînă cînd pasărea verde nu-şi lua zborul şi pierea în zare, cu un ultim semn făcut din coadă spre feţele noastre uimite şi încîntate. Spre ochii noştri înlăcrimaţi.
   Atunci observam clăile rămase pe cîmp şi ne avîntam asupra lor. Două din trei cădeau sub noi, dărîmate. Praf le făceam! De necaz. Apucam spre casă de-a dreptul peste miriştii. Din răzoare se speria cîte un iepure şi ţîşnea pînă în mijlocul unui pogon. Acolo se oprea ca un popîndău; rînjea la noi. Prindeţi-mă, dacă puteţi! - zicea. Mă uitam la Florică. Florică se uita la mine. Ne înţelegeam din ochi şi, brusc, urlam:
   - Ţin-te, bă, iepur'li, bă!
   Iepurele pornea încet, rîzînd acum de-a binelea de alarma noastră. Stupea peste umăr şi se prefăcea că şchioapătă. Abia cînd eram gata-gata să ne aruncăm peste el, decola ca un avion şi ne lăsa cu buzele umflate...

   Puteam deschide o fabrică de avioane, dacă n-am fi avut orgoliul de unici proprietari ai aparatelor de zbor. Ideea ne venise într-o duminică seacă, în timp ce studiam rotirea unui uliu prin văzduh şi oftam după avionul nostru, care ne lăsase iar de izbelişte. Imediat am început prelucrarea prin cioplire a ştacheţilor de brad. Aceştia erau moi şi uşori. Se modelau fără greutate. După ce-am stricat cîţiva, ca să nu fim prinşi de Taica-mare, am rupt un laţ din gardul lui nea Firică. Am avut foarte mare succes cu avioanele. Pînă recent construiserăm numai tractoare din tablă, cu una, două, chiar trei brăzdare şi motoraş cu aprindere prin sfoară. Şi astea avuseseră succes. În spatele casei lui unchiu' Ioniţă era mereu, vara, un loc umed, sub nişte zarzări. Acolo aram de probă, înainte de a vinde utilajul. Cînd tractoarele se înmulţiseră ori cînd scăzuse interesul pentru ele, am trecut la fabricarea sondelor. Tocmai se descoperise petrol şi dincolo de valea Cobiei, luase foc una, iar ăia de la fostul Sovrom nu izbutiseră s-o stingă aproape o lună. Precauţi, fiindcă ţiţeiul era o resursă strategică (după cum auzeam în discuţiile celor mari), am construit doar două sonde, cu care făceam şi demonstraţii. Sonda mea era de foraj; a lui Florică, de extracţie. Multă vreme am avut probleme tehnice dificile cu cablul ce susţinea tija sapei. Operaţia de forare mi-l rupea. Am fost nevoit să inventez mecanismul de acţionare electromagnetică. A produs o vîlvă nemaipomenită. L-ar fi scos din răbdări pe Florică, dacă el, la rîndul lui, n-ar fi fost obligat de condiţiile geografice să construiască lîngă sonda sa de extracţie o platformă petrochimică mecanizată complet. Succesul întreprinderii noastre a fost uriaş. Am vîndut importante cantităţi de petrol. Nişte băieţi mai vînjoşi ne-au luat cu forţa cîteva garnituri, cu trenuri cu tot. Am renunţat să exploatăm petrolul. Ni s-a părut tentantă construcţia unei balastiere-gigant pentru valorificarea pietrişului de rîu, aşa cum era aceea de pe malul Argeşului, unde tata se mutase recent cu serviciul. Am instalat staţia noastră automată în Vîlceaua Morii, care s-a dovedit un curs de apă inconsistent. Se usca de-a binelea tocmai vara, în perioada vacanţelor noastre. Primăvara, cînd am pus ultima dată balastiera în funcţiune, s-a întîmplat că a plouat peste măsură. Inundaţia a măturat utilajele fixate cu trudă şi, ce-i drept, fără respectarea normelor tehnice de protecţie. Ne-am consolat oarecum că tot atunci s-a înecat tuşa Joiţa. Voia să treacă şuvoiul ducînd pe glamnică un coş cu naiba ştie ce. Au găsit-o tocmai la moara ce fusese, pe timpuri, a boierului Iliescu-Dinizvor, mort şi-ăsta, nu demult, la închisoare. Astfel că, presaţi, a trebuit să găsim altceva de construit. Pentru că nici o investiţie nu părea sigură, am lansat moda farfuriilor zburătoare. Ştiam toate secretele fabricaţiei, chiar şi lungimea în milimetri a sforii de lansare, diametrul cuielor propulsoare şi unghiul lor de atac. Doar mosoarele de pe care executam lansarea creau dificultăţi, căci nu găseam des din cele de plastic, în care puteam înfige cuie fără teamă că va crăpa lemnul. Dar a fost o diversiune mănoasă. Ne-am refăcut bugetul după crahul balastierei. Între timp, pregăteam piaţa pentru viitoarele tranzacţii de milioane. Aşa am relansat sfîrlezele, cum ziceau toţi (nu noi) la elicele pentru orice maşinărie de mers pe apă şi prin aer, sau pentru produs energie electrică. Mare succes am avut cu cele din hîrtie, evident decorative, dar ageamiii nu-şi dădeau seama. Toţi aveau la bicicletă cîte una. Pentru apă, am lansat special tipul „morişcă simplă universală”, fără turbine. S-a vîndut bine. Sistemele „aer-întors” ne-au trezit treptat, chiar nouă, un interes crescător. Am experimentat, pe rînd, elice cu două pale, purtate manual, apoi cu şase pale, puse sus, pe acoperişul lui moş Covrigeanu, omul care ne încuraja ca nimeni altul. Apoi am fabricat elice cu butuc şi sfoară, ce nu se opreau niciodată, cînd le acţionai. Apoi a fost duminica pomenită, cu uliul aducător de inspiraţie ca zeul Iris de vise, a zis Florică. Tocmai împrumutase de la bibliotecă Iliada şi citea ascunzîndu-se de mine, dar cînd l-am prins, mi-a lăsat cartea cîteva zile. N-am înţeles atunci secretul calului troian, pentru că începusem construcţia primelor aparate de zbor, cu care am participat la marile manevre aviatice din august-septembrie...

   Bulucite pe o mirişte, oile noastre sufereau de căldură şi nu s-ar fi mişcat nici bătute. Hălăduiam fără grijă prin porumbiştile mărginaşe, după iepuri. Primul găsit lenevea pe un muşuroi fără furnici, cu burta la soare. Nu-i era cald - şi-n general nu cred că-i păsa de lume. Florică nu şi-a dat seama că nuiaua din mînă, lovindu-l, îi produce doar usturime. Abia-mi ţineam rîsul văzînd cum saltă braţul, dezgolit pînă la cot, cum se apleacă hotărît, aproape sigur de izbîndă, cum nuiaua vîjîie scurt şi cum iepurele sare speriat, poate înfuriat de pişcătură. Mă bucuram să-şi înfigă dinţii în Florică, dar ce poţi să aştepţi de la un iepure? Fuga, desigur! Dacă aş fi sigur că iepurii seamănă aşa de mult cu oamenii, cum se arăta în planşe anatomice agăţate în pereţii şcolilor din anii aceia, aş scrie că iepurele fugea înjurîndu-l pe prietenul meu...
   După ce ne-am uitat lung şi deşirat după vătui, am „înconjurat” un cap de ogor unde, bănuiam, era vreun urecheat între tufele de fasolea ciorii şi laptele cucului. Dar cînd iepurele şi-a arătat blana neagră şi gîtul gîtlejat, cu piele roşie, încreţită, am sărit care-încotro speriaţi - iepurele de noi, noi de (nu după) el! Opriţi, rîzînd ca proştii, am zărit animalul (iepure o fi fost?) coborînd misterios în Vîlceaua Morii. Răzorul următor, pînă la plan, era gol. Pe plan veneau doi inşi, un bărbat cu femeia lui, dinspre Braniştea Vălmaşilor. L-am întrebat pe om dacă a văzut un iepure. Acela a scuturat din cap în semn că nu, şi a rîs de noi, că nu sîntem în stare să prindem nimic. Numai că atunci a ţîşnit urecheatul chiar din tufa de porumbe, alături de care se afla omul, şi tuspatru ne-am repezit să-l prindem. Da' de unde! Ne-am repezit degeaba! Eu şi Florică am cotrobăit apoi alte răzoare, cu acelaşi succes. Spre seară, am dus oile pe islazul de la Legiuiri, unde mai mulţi inşi păşteau caii şi coceau porumb. Răcoarea amurgului ne-a strîns lîngă foc. Ceilalţi povesteau despre pluguri şi cai; noi am povestit despre iepurele gîtlejat. Nu ne închipuiam că ne-ar crede; dar mai întîlniseră şi alţii iepurele acela! Şi parcă ne-a părut rău că nu eram doar noi cei care îl văzuseră...


   Avioanele lui Florică ieşeau mai perfecţionate decît ale mele. Totdeauna uşoare, rezistente, aveau formă aerodinamică şi elice bine proporţionată. Trenul de aterizare, care mie îmi producea mari dificultăţi, era extrem de mobil şi nu se bloca niciodată. Acestea erau atuurile şi secretele care făceau să se ridice la mare înălţime aviaţia lui de interceptare, vînătoare şi cercetare. Viteza - iată domeniul în care excelau.
   Avioanele mele erau de bombardament sau transport, după împrejurări - război sau afaceri. Iscusinţa mi-am dovedit-o îndeosebi la execuţia de mare fineţe a formelor, gabaritului şi mecanismelor motoare. Niciodată nu s-au înfundat conductele de legătură dintre rezervoare şi bujii, niciodată nu s-a blocat circulaţia între compartimente, niciodată nu s-au rupt elicele. Capacitatea depăşea standardele practicate în lumea liberă, nu şi pe cele din „măreaţa Uniune”; de asemenea, mult superioară era autonomia de zbor, datorită unui combustibil nou, pe bază de butan, descoperit de mine în vremurile de aur ale petrolului.
   Foarte admirat la vremea lui a fost avionul tactic de vînătoare, cercetare şi spionaj YY04, al lui Florică. Avea o formă echilibrată, propulsie supersonică îmbunătăţită, se părea că va fi unul dintre cele mai reuşite aparate la clasa lui. Înălţimea de zbor şi viteza de reacţie băteau tot ce se numea record în domeniu. Din păcate, în cursul unui exerciţiu demonstrativ preliminar, a survenit o defecţiune la sistemul de alimentare, urmată de o explozie. YY04 s-a prăbuşit înflăcărat la sol, în rumoarea asistenţei.
   Experimentele lui Florică s-au desfăşurat puţin după eşecul uriaşului meu BBO8. Acesta era un bombardier cu autonomie de zbor peste 11.000 km şi capacitate de transport echivalentă cu a unui submarin Trident. Echipat cu patru motoare sonice pe bază de benzocat, BBO8 utiliza materiale clasice, dar carcasa era rezistentă chiar şi la atacul cu lasere. Capabil să inducă în eroare sistemele de radiolocaţie cele mai perfecţionate, poseda o instalaţie de bruiaj concepută pe principiul devitalizării radarului duşman şi inducerea sindromului de forţă prietenă. Speram să ating cu el măcar Londra, dacă nu S.U.A., cu care ne aflam în conflict rece la vremea respectivă. Bine cotat de experţi, avionul meu a născut în mod firesc ambiţia de a-l învinge. Astfel a fost proiectat YY04. Florică se lansase în construcţie, cînd BBO8 a luat foc la sol din cauza veşnicei imperfecţiuni a trenului de aterizare, aşa că nu a putut opri fabricarea avionului său, eşuînd în cursul zborului amintit.
   BBO8 şi YY04 au fost reuşitele la care am ajuns individual. Exista între noi, pe atunci, o rivalitate necunoscută înainte, peste care am trecut cu greu apoi. Amîndoi urmăream să atingem culmi ale perfecţiunii în materie de avioane, iar pornirile noastre războinice ni le afişam cu tupeu. Cînd ne-am dat seama că, de fapt, trebuie să colaborăm, era deja tîrziu - venise iarna! În primăvara următoare, interesul faţă de avioane scăzuse la zero; noul tip, numit BY006, obţinut la capătul conlucrării noastre, s-a prăbuşit fără să fi zburat vreodată! Atunci am lansat baloanele.

   După ploaie, miriştea rîdea sub norii calzi. Rîdeam o dată cu ea, desculţi, cu pantalonii rupţi, sumeşi pînă la genunchi, şi ne jucam de-a prinselea peste cîmpuri şi răzoare. O ştimă necunoscută a spălat cerul şi, înainte de chindie, a lucit soarele ca o piatră palidă, blînd încinsă de sfîrşitul verii. Alergîndu-ne, era să alunecăm în groapa de puţ de la Bucen. Uimiţi, ne-am oprit să privim curgerea apei pe negreala peretelui. Am stat liniştiţi pînă cînd o lăcustă a sărit speriată de un greiere şi noi am încercat să o prindem. Dintr-un pîlc de iarbă de dudău a ieşit sîsîind un şarpe alb-roşcat şi-a pierit într-o crăpătură, lîngă un brusture. Curioşi, dar temători, ne-am apropiat şi i-am văzut vîrful cozii. Florică a şoptit că vrea să-l apuce; şarpele s-a pitit definitiv, cu o zvîcnitură vrăjitorească. Ne-am întrebat multă vreme dacă îl văzusem sau ni se păruse... Alături, doi guşteri verzi, care se uscau de apă, s-au speriat şi-au dispărut în ierburi. Bănuiam că şarpele venea de la vreun cuib de pitpalac, din dudău, după ce mîncase ouăle. Am pornit să căutăm. Dar cînd am culcat vîrfurile ierbii, un iepure mare s-a speriat şi a fugit, cu burta rotundă tîrîtă pe pămînt. Mult mai tîrziu ne-am gîndit că puteam să ne dăm seama încă de la început că este iepuroaică! Atunci însă ne-am repezit să o prindem şi ne întărîta fuga ei încetinită. După ce ne-a păcălit, învîrtindu-ne o vreme prin nişte boji, iepuroaica s-a lungit pe un răzor şi tocmai spre capătul pogonului am văzut-o, cînd a sărit spre nişte bălării încîlcite. Ne-am apropiat tiptil, din două părţi, pe brînci, şi am ascultat. Mi-am plecat tîmpla pînă la pămînt şi am privit printre tulpinile bălăriilor. Mirosea tare a mohor şi a noroi, iar pe ierburile firave se prelingeau bobiţe de apă cristalină. O dîră mişcătoare de coropişniţă trăda gîngania ce înainta pe sub pămînt. Urmărind-o, am văzut deodată iepuroaica şezînd tupilată şi privind, pîndind cu un ochi obosit, înroşit, înlăcrimat. O clipă m-am temut de ce văd, apoi am sărit şi am răcnit, ca şi cum astfel aş fi putut să o imobilizez şi s-o prind. Nu am reuşit, nici eu, nici Florică. Din nou am pornit după ea. Se îndrepta, fără să ştie, sau fără să ştim dacă ştie, spre islazul de pe Legiuiri, unde ai noştri păşteau vitele. A ieşit la margine şi a stat în loc, parcă nedecisă încotro s-o apuce. Probabil că i s-a părut mai mare primejdia ce venea din spate - adică noi, hăituitorii. Pe islaz nimeni nu o văzuse încă şi ea o fi crezut că se poate strecura spre pădure. Noi am ajuns la păşune cînd ea cotea spre codru. Ar fi scăpat, nu era vreo stavilă în partea aceea, dacă unchiul Radu Jloveanu Haiducu n-ar fi avut un cartuş în arma frîntă, ţinută pe-o mînă cînd şedea de vorbă cu nişte unii. Încă puţin şi iepuroaica intra în tufişurile mărginaşe, cînd au ajuns-o alicele şi-au dat-o peste cap. Toţi de pe islaz s-au uitat într-acolo. I-am luat-o înainte lui unchiu' Radu şi am întors moarta cu faţa în sus. Ne privea trist, cu ochi apoşi. Nu am ştiut că este iepuroaică decît atunci cînd unchiul ne-a spus că sîntem orbi, nu vedem ce e, de ce-am fugărit-o, trebuia să fi lăsat-o naibii, în paştele mă-sii, nu să-l obligăm pe el să-şi facă păcate cu o mamă cu pui în ea...
   - N-am ştiut, unchiule, zău că n-am ştiut, n-am ştiut!
   Plîngeam. Unchiul Radu a scos cuţitul şi a spintecat burta iepuroaicei. Din ea au ieşit puii şi s-au răspîndit orbecăind prin iarba însîngerată.


   Într-un septembrie de ceară, jucam fotbal în doi pe pajiştea de la Vîlceaua Morii, unde aveam o grădină. Soarele trecuse puţin de zenit şi ni se părea că rîde cu noi, cînd ne certăm pe goluri valabile sau nevalabile. Ocupaţi cu trebuşoara asta, am observat destul de tîrziu avionul. Avea o formă nemaivăzută. Nici în visurile noastre cele mai îndrăzneţe nu imaginaserăm aşa ceva. El a coborît în picaj deasupra pămîntului, culcînd porumbul cu vîrtejul de aer iscat. Pe urmă a urcat într-un looping şi s-a lăsat dincolo de plan, unde ştiam nişte ogoare. Am crezut că a şi aterizat. Fireşte c-am uitat şi de fotbal, şi de minge - şi am ţîşnit. În capul primei mirişti, ne-am oprit uimiţi că avionul, al cărui pilot nu se vedea, părea că aterizează, dar, în fapt, mătura secerătura cu pîntecele-i verde. Nu avea deschis trenul de aterizare. Ne-am repezit imprudenţi spre el. Cînd am ajuns destul de aproape, s-a ridicat, înşurubîndu-se în aer. A făcut un salt peste pogonul de porumb al lui Guţu Dănănae şi s-a lăsat pe trifoiştea de dincolo. Nici nu am simţit pe obraji foile tăioase ale porumbului cînd am traversat lanul. Acum avionul făcea rotocoale. Încerca să vireze în unghi drept şi executa figuri geometrice variabile. Tare ne-a uimit. Nu ocheam pilotul. Ambiţia sau ciuda ne întărîta? De fapt, admiraţia ne îndemna la căutare. Iscusitul aviator părea pitit. Luînd înălţime, într-un zbor spiralat, avionul s-a ridicat brusc foarte sus. Nu-l scăpam din ochi. Apoi a coborît, ca şi cum ar fi vrut să se înfigă în pămînt, perpendicular pe sol. Cînd credeam că se va prăbuşi în flăcări, a cotit în unghi aproape drept şi s-a aşternut solului. Tot n-a oprit. A mai făcut cîteva ture liniştite, după care s-a lăsat dincolo de pădurea lui Radu Vodă, pe un islaz al celor din Pămînteni. Cred că eram muţi de uimire, fiindcă nu-mi amintesc să fi scos vreun cuvînt cînd fugeam spre minune. Parcă treceam şi noi în zbor mirişti şi porumbişti, răzoare şi pogoane, şi ne lipeam burta de pămînt, alergînd în salturi, ca iepurii. Întotdeauna Florică a fost mai iute de picior decît mine; şi de data asta am rămas mult în urmă-i. Poate că dorinţa lui mărturisită, de a se face aviator, îl ajuta să zboare! Tocmai dădeam colţul pădurii, cînd Florică se urca în avion. Credeam că îl strig cît pot de tare; voiam să mă aştepte, să nu plece pînă nu vin şi eu, să ţină aparatul la sol... Dar nu m-a auzit sau n-a vrut să audă, ce contează! Avionul, doar cu prietenul meu la bord, a decolat vertical. De atîta fugă, obosit, m-am prăbuşit în iarbă. Cît am zăcut nemişcat nu ştiu; probabil că destulă vreme... Şi pesemne că nu mişcam, pentru că un iepure nevinovat m-a luat drept buturugă şi s-a cocoţat pe mine, amuşinînd cămaşa...

   Mult mai tîrziu, cînd se luaseră pămînturile la C.A.P. şi uitasem pe unde fuseseră ogoare şi răzoare, într-o duminică senină de noiembrie am plecat cu Florică după iepuri. De la Vîlceaua Morii, ne-am îndreptat oblic peste arături, spre pădurea lui Radu-Vodă, înjumătăţită de tăieri. Dintr-o parte ne privea dulce soarele bătrîn. Ziua era liniştită. Nimeni nu mai colinda cîmpurile, nici un vînător nu-şi iţea pălăria verde. Arătura moale era uscată, cu bulgăraşi de pămînt sfărîmicios. Praful ni se strecura pe lîngă ciorapi în tenişi. Mergeam pe nişte urme de tractoare, amintindu-ne locurile unde altădată umblaserăm cu oile. Un fel de jale ne cotropea sufletele, dar nu voiam să-i dăm importanţă.
   Urcarăm spre tufanul lui Iordache Ungureanu, unicul arbore rămas în picioare pe cîmp. De la rădăcina lui ţîşni un iepure. Urecheatul se depărtă prea repede; nu-l ajunsei cu toporişca luată după mine ca să am ceva în mînă!... Trecurăm apoi pe lîngă puţul din Adîncata, locul unde o trăsnise pe nevasta lui Nafemate. Încă nu-i putrezise furca, nici cumpăna, iar ciutura nouă, de salcîm, atîrna fără noimă. Nu mai bea nimeni apă de acolo. Aproape de pădure izgonirăm alt iepure, unul pricăjit, dar tot de neprins. Florică spuse că nu se aştepta să mai trăiască iepuri; eu zisei că de cînd nu mai au oamenii arme, e normal. Şi parcă intrarăm într-o zonă magică, atingînd marginea codrului. Ochii ni se înmuiară. Văzuseră alte sate, alte drumuri, alte cîmpuri; şi, de la o vreme, se uscau printre blocuri, în oraş. Pădurea o sorbeau ca întîiaşi dată! Şi lăcrimau fără voie... În margine regăsirăm stejarul cu două ramuri groase, pline de muşchi verzui şi frunze ruginite. Parcă străjuia o cetate. Nu intrarăm între arbori. Pornirăm ocol pe lizieră, urmînd un soi de potecă şerpuită, cînd printre băltoace uscate, cînd pe după lăstărişuri încîlcite. Sub tălpi trosneau vreascuri vechi. Razele soarelui se strecurau pieziş. Cîmpia se pierdea sub o lumină arămie, în zare.
   Deodată ieşi din adîncul pădurii un iepure şchiop şi poposi pe o brazdă, fără să adulmece primejdia. Sau fără să-i pese, ce pielea lui! Primejdia eram noi, desigur! N-am hăulit. Ne-am înţeles din ochi. Florică, fiind mai iscusit ca mine, a luat toporul, pe care mă gîndeam să-l utilizez la tăiat crengi. Eu am apucat de jos un băţ aproape putrezit şi am ţinut spatele frontului. Iepurele nu vedea, nu auzea, ba chiar îşi permitea să ne arăte fundul cu codiţa indecent săltată. Mergeam foarte înfriguraţi, eram gata să-l vînăm, în fine, pe Urechilă. Cînd Florică ajunse la trei paşi de vînat, vînatul a ridicat privirea nefirească, şireată şi cumva batjocoritoare. Prietenul meu a zvîrlit atunci toporişca (eu m-aş fi abţinut!), la o secundă după ce ţinta se mişcase! Dar cum se mişcase! Ca un glonţ! Bănuiam că se întorce în pădure. I-am ieşit înainte şi am dat cu reteveiul. Cu o manevră dibace, animalul ne-a ocolit, pe mine şi arma improvizată, şi s-a topit la adăpost.
Ne rămînea doar să rîdem. Şi am rîs. Asemenea iepure nu întîlniserăm nicicînd! Şi parcă ne părea rău că, în loc să vrem să-l vînăm, n-am preferat să-i admirăm plimbarea melancolică...
Cine ştie ce dureri o fi avut şi el!

din volumul „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005
(versiune revăzută)









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu